Shalom! Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului! (Ps. 121, 6)

BETLEEM - BAZILICA NAŞTERII

Părăsind Ierusalimul vechi, se ia drumul spre stânga, în direcţia Hebronului. După ce se traversează valea Gheenei, mai departe, pe dreapta, este gara, şi în continuare, pe stânga, e mănăstirea clariselor întemeiată în anul 1890. În această mănăstire s-a retras în anul 1898 Charles de Foucauld, ofiţerul francez care, după o carieră strălucită de explorator în Maroc, dezgustat de viaţa sa dezordonată, s-a convertit şi s-a hotărât să devină preot misionar printre arabii din Sahara. El este întemeietorul a două congregaţii religioase: Micile Surori şi Micii Fraţi.
Dincolo de cartierul german, şoseaua continuă de-a lungul văii Refaim. Această vale marca hotarul dintre tribul lui Beniamin şi tribul lui Iuda (cf. Ios 15,8). Fertilitatea acestei văi a fost cântată de profetul Isaia (cf. Is 17,5).
În această vale a avut loc prima luptă între David şi filisteni. Aceştia, aflând că David a fost proclamat rege al întregului Israel, au pornit la război împotriva lui şi au venit de şi-au stabilit tabăra în valea Refaim. Învinşi, au revenit, iar a doua oară au fost înfrânţi definitiv. În această împrejurare se situează episodul povestit de cartea lui Samuel:
„David era atunci în cetăţuie şi o strajă a filistenilor era la Betleem. David a avut o dorinţă şi a zis: «Cine îmi va da să beau apă din fântâna de la poarta Betleemului?» Atunci cei trei viteji au trecut prin tabăra filistenilor şi au scos apă din fântâna de la poarta Betleemului. Au adus-o şi au dat-o lui David; dar el n-a vrut să o bea, şi a vărsat-o înaintea Domnului. El a zis: «Departe de mine, Doamne, gândul să fac lucrul acesta! Să beau sângele acestor oameni care s-au dus cu primejdia vieţii lor! Şi n-a vrut să bea»" (2Sam 23,14-17).

Bir el-Quadismu (Fântâna Magilor)
Până nu de mult aici se găsea un rezervor de apă la care, potrivit unei tradiţii, au poposit magii când, ieşind din Ierusalim, au văzut din nou steaua.
„După ce l-au ascultat pe împărat, magii au plecat. Şi iată că steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul. Când au văzut ei steaua, n-au mai putut de bucurie" (Mt 2,9-10).
Pe o colină învecinată numită Ramat Rahel (Dealul Rahelei) au fost descoperite ruinele unei biserici bizantine din secolul al V-lea închinată Maicii lui Dumnezeu – Theotokos.

Mar Elias (Mănăstirea Sfântul Ilie)
Mănăstirea, la stânga şoselei, apare ca o fortăreaţă. E construită pe locul unei foste mănăstiri bizantine din secolul al IV-lea. Tradiţia comemorează aici locul unde s-a oprit prorocul Ilie când, ameninţat de regina Izabela, a fugit de la muntele Carmel îndreptându-se spre muntele Horeb (Sinai).
„El s-a dus în pustiu unde, după un drum de o zi, s-a aşezat sub un ienupăr şi dorea să moară zicând: «Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei». S-a culcat şi a adormit sub ienupăr. Şi iată un înger l-a atins şi i-a zis: «Scoală-te şi mănâncă». El s-a uitat şi la căpătâiul lui era o turtă coaptă pe nişte pietre încălzite şi un urcior cu apă. A mâncat şi a băut, apoi s-a culcat din nou. Îngerul Domnului a venit a doua oară, l-a atins şi i-a zis: «Scoală-te şi mănâncă, fiindcă drumul pe care îl ai de făcut este prea lung pentru tine». El s-a sculat, a mâncat şi a băut; şi cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta, a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb" (1Rg 19,4-8).

Mormântul Rahelei
Mormântul Rahelei, soţia patriarhului Iacob, este la intrarea în Betleem. Biblia ne descrie moartea şi înmormântarea Rahelei:
„Au plecat din Betel şi mai era o depărtare bunicică până la Efrata, când Rahelei i-au venit durerile naşterii. A avut o naştere grea. În timpul durerilor naşterii, moaşa i-a zis: «Nu te teme căci mai ai un fiu!» Şi pe când îşi dădea ea sufletul, căci trăgea să moară, i-a pus numele Ben-Oni (fiul durerii mele); dar tatăl l-a numit Beniamin (fiul dreptei). Rahela a murit şi a fost îngropată pe drumul care duce la Efrata, sau Betleem. Iacob a ridicat un stâlp pe mormântul ei; acesta este stâlpul de pe mormântul Rahelei, care este şi astăzi" (Gen 35,15-20).
Documentele liturgice ne dau de înţeles că în perioada bizantină mormântul a devenit loc de cult creştin şi că exista o biserică închinată Rahelei.
Pelerinii din secolele VI-VII descriu mormântul ca având formă de piramidă construită din douăsprezece pietre, probabil în amintirea celor douăsprezece triburi ale lui Israel.
Sfântul Ieronim a pus sub semnul întrebării autenticitatea mormântului Rahelei, presupunând că este mormântul pregătit pentru Arhelau, fiul lui Irod cel Mare, tetrarhul Iudeii.
Aspectul actual al mormântului datează din secolul al XVIII-lea când a fost adoptat de musulmani ca loc de rugăciune. După ce evreii au ocupat Betleemul în anul 1967, mormântul a devenit loc de rugăciune şi pentru israeliani. Femeile creştine, musulmane, evreice, vin în pelerinaj la mormântul Rahelei rugându-se să aibă copii sau o naştere uşoară, iar tinerii căsătoriţi încredinţează Rahelei căsnicia lor.

Betleem
Betleemul se află la circa 9 km sud de Ierusalim. În evreieşte Bet Lehem înseamnă casa pâinii; în arabă Bayt Lahm, înseamnă casa cărnii. Două nume profetice: aici avea să se nască cel care ne-a lăsat ca hrană propria carne sub chipul pâinii.
Biblia îl numeşte uneori Betleem Efrata sau Betleemul lui Iuda spre a nu se confunda cu celălalt Betleem care se găseşte la 12 km vest de Nazaret şi care aparţinea tribului lui Zabulon.
Poziţia excelentă la marginea pustiului, terenul fertil care produce din abundenţă cereale, prielnic pentru viţă de vie şi pomi fructiferi de tot felul, a făcut ca această zonă să fie locuită din cele mai vechi timpuri.
Localitatea apare pentru prima dată în documentele de la Tel el-Amarna în secolul al XIV-lea î.C. cu numele de Bit-il Laham (probabil casa zeiţei Laham); e vorba de o scrisoare a regelui Ierusalimului în care cere suveranului său egiptean un surplus de arcaşi spre a putea recuceri Ierusalimul.
Betleemul intră însă în istorie o dată cu naşterea lui David. Cartea lui Rut ne povesteşte istoria strămoşilor lui David. Din căsătoria lui Rut Moabita cu Booz s-a născut Obed, iar din acesta s-a născut Iese, tatăl lui David (cf. Rut 1,4).
Prima experienţă monarhică în Israel s-a terminat cu un eşec: Saul nu a corespuns aşteptărilor lui Dumnezeu, de aceea Dumnezeu l-a abandonat. Samuel a primit poruncă de la Dumnezeu să coboare la Betleem ca să-l ungă rege în secret pe David (cf. 1Sam 16,1).
Deşi oraşul era înconjurat cu un zid de apărare, David nu şi-a stabilit capitala la Betleem, ci la Ierusalim; Saul făcuse greşeala să-şi fixeze capitala pe teritoriul propriului trib şi din această cauză a avut mari neajunsuri.
Roboam (928-911 î.C.), nepotul lui David, a întărit o serie de cetăţi printre care şi Betleemul pentru a proteja latura orientală a regatului său (cf. 2Cron 11,6).
Două secole mai târziu, Betleemul era un sat neînsemnat; totuşi el figura în prezicerea prorocului Miheea:
„Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi cel ce va stăpâni peste Israel şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei" (Mih 5,1).
E foarte probabil că cei 123 de locuitori ai Betleemului care au plecat în exil, la întoarcere s-au stabilit din nou în localitatea din care plecaseră (cf. Ezd 2,21).
Nu este exclus ca Iosif să se fi născut la Betleem şi să fi plecat cu părinţii săi la Nazaret din cauza nesiguranţei pe care Irod cel Mare o provoca în această regiune; îndelungata şedere a lui Iosif şi a Mariei în Galileea, lăsă să se înţeleagă că ei locuiau acolo permanent.
La împlinirea timpurilor, Isus s-a născut la Betleem unde părinţii lui veniseră pentru recensământul poruncit de împărat (cf. Lc 2,1-7).
Betleemul iese din istoria biblică cu un episod sângeros: uciderea pruncilor nevinovaţi (cf. Mt 2,16).
După a doua revoltă a evreilor, Adrian a profanat acest loc religios plantând deasupra grotei mistice de la Betleem o pădure sacră închinată lui Adonis-Tamuz. Ţăranii păgâni din Betleem venerau cu plăcere această divinitate care personifica sămânţa ce moare şi apoi revine la viaţă. Sfântul Ieronim scria în anul 395: „Din vremea lui Adrian şi până la domnia lui Constantin, timp de aproape 180 de ani, Betleemul, care este acum locul nostru cel mai sfânt de pe pământ, era umbrit de pădurea lui Tamuz, adică a lui Adonis; iar în grota unde a plâns Mesia nou născut, s-a văicărit amantul Venerei". Desigur că o mică comunitate de iudeo-creştini a continuat să trăiască la Betleem.
După proclamarea libertăţii cultului, episcopul Ierusalimului, Macarie, a cerut împăratului restituirea locului sacru, iar sfânta Elena a construit bazilica Naşterii Domnului, sfinţită la 31 mai 339.
O dată cu sosirea sfântului Ieronim la Betleem, s-a creat aici un puternic centru monastic latin, ce s-a stins la puţin timp după moartea întemeietorului.
Cosroe în anul 614 a devastat toată Iudeea, inclusiv Betleemul, cu excepţia bazilicii.
Cucerirea arabă din anul 638, nu a provocat mari daune Betleemului; califul Omar a instaurat o politică de toleranţă religioasă. Totuşi viaţa religioasă creştină a scăzut considerabil; dacă pe vremea lui Iustinian erau în Betleem cel puţin şase mănăstiri, în anul 808, pe vremea lui Carol cel Mare, numărul fraţilor şi călugărilor era numai de 17.
În schimb, la apropierea armatelor cruciaţilor, musulmanii au devastat cetatea. Betleemiţii au trimis soli la Godefroi care îşi avea tabăra la Latrun, rugându-l să vină mai înainte ca bazilica să fie distrusă. A fost trimis de îndată Tancred cu 100 de cavaleri care au reuşit să o salveze de la distrugere.
În noaptea de Crăciun a anului 1100, patriarhul l-a încoronat în bazilica din Betleem pe Baudouin I ca rege. Se evita astfel scandalul de a primi o coroană de aur în cetatea în care Cristos fusese încoronat cu spini.
Sub cruciaţi Betleemul a cunoscut o perioadă de înflorire. Cetatea a devenit reşedinţă episcopală şi bazilica a fost restaurată. Au fost construite noi edificii printre care o mănăstire pentru canonicii augustinieni care asigurau serviciul liturgic în limba latină la bazilică.
Recucerirea arabă, apoi cea turcească, au adus declinul oraşului, astfel încât la anul 1600 era din nou, ca pe vremea lui Cristos, un sat fără importanţă, cu populaţia majoritar creştină.
Când paşa Egiptului Mahomed Ali a cucerit Palestina în anul 1831, cetatea a cunoscut timp de zece ani o oarecare redresare. Cu această ocazie creştinii i-au izgonit pe musulmani din oraş şi însuşi generalul Ibrahim-Paşa le-a distrus cartierul ca pedeapsă pentru faptele de banditism comise anterior.
Betleemul cu populaţie în continuare majoritar creştină, numără astăzi circa 35.000 de locuitori. Aflat din 1967 sub ocupaţie israeliană, recent a dobândit autonomia în cadrul statului palestinian. Funcţionează aici numeroase congregaţii călugăreşti şi instituţii de învăţământ, printre care o universitate catolică încredinţată Fraţilor Şcolilor Creştine din America.

Bazilica Naşterii Domnului
Scurt istoric – Istoria bazilicii se confundă cu istoria cetăţii în inima căreia se află.
Bazilica se găseşte deasupra grotei în care s-a născut Mântuitorul. Despre această grotă avem mărturiile scrise ale lui Origene şi Eusebiu din secolul alIII-lea. Era una din grotele mistice sau luminoase (alături de grota Calvarului şi cea de la Eleona) în care iudeo-creştinii îşi celebrau misterele lor. Iudeo-creştinii au dezvoltat o teologie a luminii, combătând misterele păgâne. Potrivit misterelor păgâne, iniţiaţii trebuiau să iasă din peşterile întunecoase pentru a-l contempla pe Dumnezeu, izvorul luminii. Iudeo-creştinii, dimpotrivă, susţineau că este Cristos cel care pătrunde în grotele mistice şi luminează inimile; el este ca o stea sau ca un soare ce pătrunde în grota întunecoasă a firii umane şi o luminează.
Adrian a plantat o pădure sacră deasupra grotei Naşterii Domnului şi a construit un templu închinat lui Adonis, zeul care murea în fiecare an, la începutul verii, când se înroşeau macii şi cobora printre cei morţi pentru a învia apoi. Încercarea împăratului de a şterge amintirea evenimentului creştin a făcut posibilă identificarea precisă a locului unde s-a născut Cristos.
Împăratul Constantin a început construcţia bazilicii în 326. Absida octogonală a bazilicii era construită deasupra grotei Naşterii Domnului. Despre splendoarea bazilicii constantiniene ne putem face o idee din descrierea Eteriei:
„Împodobirea bisericii în acea zi (Epifania) atât la Anastasis cât şi la cruce şi la Betleem e inutil să o descriu. Nu vezi altceva decât aur, pietre preţioase şi mătase; când priveşti veşmintele, sunt toate din mătase ţesută cu aur; dacă priveşti tapiţeriile, sunt şi ele din mătase ţesute cu aur. Obiectele de cult, de tot felul, care se scot afară în acea zi, sunt din aur încrustat cu pietre preţioase... şi ce să spun despre ornamentarea edificiilor pe care Constantin, sub supravegherea mamei sale şi având la dispoziţie toate resursele împărăţiei sale, le-a împodobit cu aur, cu mozaicuri şi cu marmură preţioasă?... ".
După revolta şi distrugerile samaritenilor din anul 529, împăratul Iustinian a reconstruit bazilica. A trimis un emisar al său în acest scop la Betleem:
Eutychios, patriarhul Alexandriei, notează în cronica sa:
„Împăratul Iustinian a poruncit emisarului său să dărâme mica biserică de la Betleem şi să construiască în locul ei o biserică atât de frumoasă, atât de splendidă şi atât de impunătoare încât nici chiar bisericile din Cetatea Sfântă nu puteau să rivalizeze cu ea".
Împăratul n-a fost mulţumit cu biserica pe care a construit-o emisarul; l-a acuzat că şi-a însuşit banii şi i-a tăiat capul. Din relatarea patriarhului rezultă că nu samaritenii, ci însuşi împăratul a demolat bazilica lui Constantin care i se părea prea mică. Biserica lui Iustinian, în liniile sale esenţiale, a rămas până în zilele noastre.
În anul 614 hoardele persane ale lui Cosroe au cruţat bazilica întrucât au văzut pe faţadă un mozaic reprezentând adoraţia magilor în care, după îmbrăcăminte, i-au recunoscut pe strămoşii lor. Faptul e confirmat de un text al Conciliului din Ierusalim (836):
„Când perşii nelegiuiţi au devastat toate cetăţile Imperiului Roman şi ale Siriei, sosind la Betleem au văzut cu uimire imaginile magilor perşi. Din respect şi dragoste pentru strămoşii lor i-au venerat ca şi cum ar fi fost vii şi au cruţat Biserica. Ea există şi în zilele noastre".
Iniţial arabii au respectat bazilica Naşterii Domnului. Însuşi Omar a venit la acest sanctuar ca să se roage preafericitei Maria, Mama profetului Isus. S-a ajuns la un compromis: musulmanii aveau dreptul să se roage în absida de sus, iar creştinii în restul bazilicii.
Epoca cruciată a însemnat din nou un moment de mare splendoare în istoria bazilicii, restaurarea şi înfrumuseţarea ei fiind rodul colaborării dintre regii cruciaţi şi împăratul Constantinopolului Manuel Comnenul Porfirogenetul. La căderea Regatului Latin, Saladin a cruţat bazilica redând-o cultului după câţiva ani, în schimbul unui tribut substanţial care trebuia plătit.
Primind custodia locurilor sfinte, călugării franciscani s-au stabilit definitiv la Betleem înlocuindu-i pe canonicii augustinieni şi devenind, în mod legal, proprietarii bazilicii. Dar cum arabii jefuiau sistematic şi nu dădeau autorizaţia de reparaţie, bazilica a ajuns într-o stare jalnică. Felix Faber, un pelerin din secolul al XV-lea, o compara cu „o fânărie fără fân, cu o farmacie fără sticluţe cu leacuri, cu o bibliotecă fără cărţi. Porumbeii şi păsările intrau şi ieşeau din bazilică după bunul plac, trecând prin găurile acoperişului".
O dată cu venirea otomanilor la putere în anul 1517 situaţia a devenit şi mai dramatică. Noii stăpâni au jefuit-o şi mai crâncen. Cea mai mare parte a marmurei care se vede astăzi la Moscheea lui Omar din Ierusalim a fost luată din bazilica din Betleem. Profitând de lăcomia de bani a şeicilor şi beilor turci, grecii au reuşit să cumpere ceea ce franciscanii plătiseră deja o dată sau de mai multe ori. Astfel în 1669 au pus stăpânire pe bazilică şi pe grota Naşterii Domnului. După câţiva ani latinii au devenit din nou proprietari. Fiindcă vechea stea din grota Naşterii era deteriorată, au schimbat-o cu o alta din argint având pe ea inscripţia: „Hic de Virgine Maria Iesus Christus natus est" (Aici s-a născut Isus Cristos din Fecioara Maria). În 1757 grecii au dat atacul cel mare şi au devenit stăpânii bazilicii şi ai grotei. În anul 1847 au făcut dispărută steaua care afirma drepturile latinilor. Graţie intervenţiei guvernului francez pe lângă Poarta otomană o altă stea cu inscripţia latină a fost pusă sub masa altarului din grotă. Originalul se pare că a fost ascuns de greci în mănăstirea Sfântul Sava, unde a mai fost văzut înainte de 1949. În continuare s-au făcut şi alte tentative de a face dispărută steaua. Chiar în 1950 au fost smulse câteva din cuiele cu care este fixată. Această stea a fost una din cauzele care a provocat războiul din Crimeea.
Între anii 1810-1829 armenii au reuşit să se înstăpânească şi ei de braţul nordic al transeptului bazilicii.
Un mare atac l-au dat grecii la 25 aprilie 1873; opt franciscani au fost răniţi; au prădat grota, jefuind tot ce era într-însa. În urma acestui atac turcii au pus o santinelă permanentă la intrarea în grotă spre a menţine ordinea. În timpul mandatului, englezii, de asemenea, au pus o santinelă de gardă; cu toate acestea, încăierările s-au repetat.
Franciscanii, văzându-se frustraţi de cea mai mare parte a bazilicii, au construit alături în anul 1881 biserica Sfânta Ecaterina.
Potrivit firmanului din anul 1852 prin care s-a făcut Statu-quo-ul, coproprietarii bazilicii sunt latinii, grecii ortodocşi şi armenii ortodocşi. Latinii posedă la grotă: o scară, ieslea, bolta, pereţii laterali şi au dreptul să celebreze la altarul magilor. Grecii posedă bazilica şi o parte din absida de alături; cealaltă parte a absidei e proprietatea armenilor. Sirienii ortodocşi au dreptul să intre oficial în bazilică de două ori pe an, iar copţii o dată. Poarta bazilicii se închide şi se deschide cu trei chei: fiecare comunitate deţine câte una.

Vizita la bazilică
Curtea pavată din faţa bazilicii a fost amenajată de cruciaţi pe locul unde se afla atriumul cu colonade al bisericii.
Faţada bazilicii lui Iustinian avea trei porţi; două au fost zidite, dar sunt vizibile urmele. Poarta centrală a fost micşorată o dată de cruciaţi şi încă o dată de mameluci sau de turci pentru ca spărgătorii să nu poată intra călare s-au cu căruţe în bazilică. Intrarea este atât de joasă încât accesul nu este posibil fără să te încovoi.
La intrarea în bazilică, pe stânga, o uşă joasă duce spre atriumul bisericii franciscane Sfânta Ecaterina.
Patru rânduri de coloane din piatră împart bazilica în cinci naosuri. Coloanele monolitice făceau parte probabil din bazilica lui Constantin; pe partea superioară a coloanelor cruciaţii au pictat chipuri de sfinţi în stil oriental. De asemenea în unele puncte, sub nivelul actualei pardoseli din epoca lui Iustinian, se poate vedea pardoseala bazilicii lui Constantin cu mozaicurile respective. De o parte şi de alta a presbiteriului grec se găsesc cele două intrări la grotă în forma în care au fost amenajate de cruciaţi.
La intrarea în bazilică, pe partea dreaptă, se află cristelniţa octogonală pe care constructorii bazilicii lui Iustinian au aşezat-o lângă altar. Când cruciaţii au adus-o în locul în care se află în prezent, în jurul ei s-au creat numeroase legende: era când fântâna în care a căzut steaua magilor, când fântâna la care s-au adăpat animalele aceloraşi magi, când fântâna de unde cei trei viteji au venit şi au luat apă pentru David.
Biserica, în structura sa, îşi păstrează toată frumuseţea şi nobleţea primordială. Modul în care a fost amenajat interiorul de către greci după un cutremur de pământ şi un incendiu din secolul trecut lasă impresia melancolică, după cum se exprimă un autor modern, a unui pom de Crăciun uscat şi despuiat.

Grota Naşterii Domnului
Grota în care tradiţia creştină comemorează naşterea lui Cristos are lungimea de 12 m iar lăţimea şi înălţimea de 3 m.
„În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius. Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui. Iosif s-a suit şi el din Galileea, din cetatea lui Nazaret, ca să se ducă în Iudeea, în cetatea lui David, numită Betleem – pentru că era din casa şi din seminţia lui David–să se înscrie împreună cu Maria, soţia lui, care era însărcinată. Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi l-a născut pe Fiul ei cel întâi născut, l-a înfăşat în scutece şi l-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei" (Lc 2,1-7).
În peretele din fundul peşterii se află o uşă care se deschide numai în timpul procesiunii franciscanilor. Ea pune în legătură Grota Naşterii Domnului cu o galerie de alte grote. Sfântul Ieronim, care îşi instalase locuinţa într-una din aceste grote, spune că îi auzea pe creştinii care se rugau în grota Naşterii Domnului. Într-o predică de Crăciun el regretă că ieslea originală a fost înlocuită: „Ah, dacă aş putea să văd acea iesle în care a zăcut Domnul! Acuma noi, cu intenţia de a-l onora pe Cristos am luat-o pe cea de pământ şi am pus una de argint; dar pentru mine cea care a fost luată este mai preţioasă. Aurul şi argintul sunt pentru păgâni; pentru credinţa creştină se potriveşte această iesle de pământ. Îl admir pe Domnul care, deşi era Creatorul lumii, nu s-a născut în aur şi argint, dar pe lut".
Pereţii grotei, înnegriţi de fumul lumânărilor sunt căptuşiţi cu panouri de azbest ca măsură de apărare împotriva incendiului. În dreapta, cum priveşti spre altarul Naşterii, este mica grotă a magilor cu un altar în faţa ieslei; e singurul loc unde latinii pot celebra sfânta Liturghie.

Biserica Sfânta Ecaterina de Alexandria
La biserica franciscanilor se poate intra fie pe uşa din stânga bazilicii, de la intrare, fie prin absida armenilor, fie direct din curtea mănăstirii franciscane. Biserica e construită pe locul unde se află mănăstirea sfântului Ieronim şi mai târziu mănăstirea canonicilor augustinieni cu biserica ce purta acelaşi nume: Sfânta Ecaterina.
În partea dreaptă a bisericii, sub masa altarului lateral, se păstrează statueta Pruncului Isus pe care patriarhul Ierusalimului o poartă în procesiune în noaptea de Crăciun la grota Naşterii unde rămâne până la Epifanie.

Grotele subterane
Din biserica Sfânta Ecaterina, pe scările din dreapta se coboară la grotele subterane.
Aceste grote deja în secolul al VI-lea î.C. erau folosite ca locuinţe umane. După secolul I d.C. au fost folosite ca morminte de către creştinii care ţineau să fie înmormântaţi lângă locurile sfinţite de prezenţa lui Cristos. Aceste grote au suferit de-a lungul veacurilor multe modificări până să găsească în anul 1964 forma actuală.
Prima grotă la care se coboară din biserica latină este grota Sfântului Iosif. Ea poartă acest nume din jurul anului 1600. O galerie săpată în stâncă duce din această grotă la grota Naşterii Domnului. Accesul nu e posibil decât în timpul procesiunii franciscanilor.
În continuare, se află grota închinată Pruncilor nevinovaţi. Într-un colţ al peşterii, resturile unui sarcofag le aminteşte pelerinilor fapta atroce săvârşită de Irod. Din această grotă se intră în grota care adăposteşte mormântul sfântului Eusebiu din Cremona, succesorul sfântului Ieronim.
În următoarea grotă au fost înmormântate sfânta Paula şi sfânta Eustachia, fiicele spirituale ale sfântului Ieronim. Trupurile acestora au fost luate de aici, astfel încât în capelă se află numai cenotafele lor.

Grota Sfântului Ieronim
Ea se află în faţa grotei fiicelor sale spirituale. E grota unde a locuit şi unde apoi a fost înmormântat sfântul Ieronim. Sfântul Ieronim, originar din Dalmaţia, avea 46 de ani când a sosit, în 386, la Betleem venind de la Roma unde fusese sfinţit preot şi unde activase. La Roma întemeiase pe colina Aventinului un cerc ascetic frecventat de matroanele romane printre care se numărau Paula şi fiica acesteia, Eustachia, descendente ale iluştrilor Grachi. Acestea au părăsit totul şi l-au însoţit pe sfântul Ieronim la Betleem. În momentul sosirii sale în Palestina, monahismul occidental era deja prezent pe Muntele Măslinilor cu Rufin şi Melania. Ieronim şi însoţitoarele sale au preferat Betleemul. Paula şi fiica ei au întemeiat o mănăstire de femei, Ieronim una de bărbaţi; ambele aveau în comun un turn de apărare. Mai bine de 30 de ani sfântul Ieronim a trăit în singurătatea Betleemului ducând o viaţă ascetică extrem de severă şi dedicându-se cu pasiune studiului Sfintei Scripturi. Aici a tradus Biblia direct din ebraică; traducerea sa se numeşte Vulgata şi reprezintă până astăzi textul biblic oficial al Bisericii Catolice. Până atunci, în Occident, Biblia era cunoscută numai în greacă prin intermediul Septuagintei. Marea dificultate pe care a întâmpinat-o sfântul Ieronim în traducerea sa a fost procurarea textelor originale pe care evreii le păstrau cu gelozie şi pe care nu le dădeau cu împrumut. A trebuit să muncească în timpul nopţii când un rabin îi aducea în mare taină sulurile Scripturii pe care le sustrăgea din sinagogă. Aceste întâlniri nocturne îi aminteau marelui învăţat de întâlnirea lui Isus cu Nicodim.
În anul 402 sau 403 a murit sfânta Paula. Conducerea mănăstirii a preluat-o fiica ei, Eustachia. Când aceasta a murit, în anul 417 a fost înmormântată alături de mama ei. Sfântul Ieronim, în jurul anului 420, moare şi el. Pelerinul din Piacenza (570) notează că a vizitat grota pe care Ieronim însuşi „şi-o săpase cu propriile mâini alături de cea a Naşterii, în care a şi fost înmormântat".
Mai târziu moaştele lui au fost luate şi duse nu se ştie unde: poate la Constantinopol, poate la Roma. Din secolul al XIII-lea ele sunt venerate în biserica Santa Maria Maggiore din Roma.