Shalom! Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului! (Ps. 121, 6)

Bazilica Agoniei lui Isus în grădina Ghetsemani

Locul unde evangheliştii plasează agonia şi arestarea lui Isus e cunoscut din antichitate şi până în prezent cu numele de Ghetsemani adică teasc de ulei. Cuvântul prezintă o formă uşor elenizată a două cuvinte evreieşti: gath (teasc) şi shemânâm (untdelemnuri).
După ce a sărbătorit Paştele în oraş (cf. Lc 22,7-20) „Isus a plecat cu ucenicii săi dincolo de pârâul Cedron unde era o grădină în care a intrat el şi ucenicii lui" (In 18,1). „S-au dus într-un loc îngrădit, numit Ghetsemani" (Lc 22,39).
„Iuda, vânzătorul, ştia şi el locul acela pentru că Isus de multe ori se adunase acolo cu ucenicii lui" (In 18,2). Isus părăsise sala Cinei de Taină însoţit de cei 11 ucenici ieşind din oraş probabil pe Poarta Fântânii, situată în apropierea bazinului Siloe. Trecând pe lângă monumentele funerare din zona unde se află mormântul lui Absalom, a ocolit cetatea pe la sud-est, şi s-a îndreptat spre una din plantaţiile de măslini îngrădite de un zid de pietre suprapuse, cum se vede la tot pasul în Palestina, având probabil şi o presă de ulei. Faptul că mergea des în această grădină împreună cu ucenicii înseamnă că Isus se cunoştea cu proprietarul acestei grădini.
Isus ştia că îl ameninţă moartea (cf. In 11,8-16). Ştia unde plecase Iuda părăsind sala în care sărbătoriseră Paştele (cf. Mc 14,17-21). Străbătând valea Cedronului acoperită de morminte, văzându-le scăldate în lumina palidă a lunii, inima Mântuitorului a simţit fiorul morţii pe care o ştia aproape. S-a oprit la poalele muntelui ca să ia o decizie. Duşmanii săi porniseră deja din cetate în căutarea lui. Dacă ar fi grăbit pasul, în zece minute ar fi fost pe vârful Muntelui Măslinilor, iar de acolo se putea afunda în pustiu; pustiul a fost dintotdeauna salvarea celor urmăriţi de justiţie. Ar fi putut să fugă, să scape; dar voinţa Tatălui era alta.
La Ghetsemani sunt venerate două locuri sfinte: grota Arestării şi stânca Agoniei din bazilica cu acelaşi nume.
Tradiţia cea mai veche, adică tradiţia iudeo-creştină, e legată de grota Arestării lui Isus: „Şi îndată, pe când vorbea el încă, a venit Iuda, unul din cei doisprezece, şi împreună cu el a venit şi o mulţime de oameni cu săbii şi cu ciomege, trimişi de arhierei, de cărturari şi de bătrâni. Vânzătorul le dăduse semnul acesta: «Cel pe care îl voi săruta, acela este; prindeţi-l şi duceţi-l sub pază». Când a venit Iuda, s-a apropiat îndată de Isus şi i-a zis: «Învăţătorule!» Şi l-a sărutat îndelung. Atunci oamenii aceia au pus mâna pe Isus şi l-au prins. Unul din cei care stăteau lângă el a scos sabia, l-a lovit pe servitorul marelui preot şi i-a tăiat urechea. Isus a luat cuvântul şi le-a zis: «Aţi ieşit ca după un tâlhar cu săbii şi cu ciomege ca să mă prindeţi. În toate zilele am fost la voi şi-i învăţam pe oameni în templu şi nu m-aţi prins. Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească Scripturile». Atunci toţi ucenici l-au părăsit şi au fugit. După el mergea un tânăr care n-avea pe trup decât o învelitoare de pânză de in. Au pus mâna pe el, dar el şi-a lăsat învelitoarea şi a fugit în pielea goală" (Mc 14,43-52).
La grota Arestării unde Isus i-a lăsat pe opt dintre ucenicii săi în timpul agoniei sale şi unde s-a întors în momentul când a sosit Iuda, se ajunge de la mormântul Mariei, după urcarea scării, pe partea stângă pe un coridor îngust, săpat în piatră. Deasupra grotei nu s-a construit niciodată vreo biserică, deoarece grota însăşi se preta foarte bine ca loc de rugăciune. În această grotă, cel puţin anumite grupări de creştini, comemorau Cina Domnului şi spălarea picioarelor ucenicilor. Către anul 530 pelerinul Teodosie scria: „Acolo este valea lui Iosafat; acolo Iuda l-a trădat pe Domnul. Acolo, este biserica doamnei Maria, Maica Domnului. Acolo Domnul a spălat picioarele ucenicilor săi şi a luat cina; acolo se găsesc patru bănci pe care Domnul s-a aşezat în mijlocul ucenicilor (alţi pelerini vorbesc de trei bănci); acest loc se află într-o grotă". În amintirea acestui fapt pelerinii luau în grotă o masă fără carne. Unii învăţaţi văd în această tradiţie o reminiscenţă a obiceiului practicat de secta iudeo-creştină a ebioniţilor de a lua cina în diferite locuri onorate de prezenţa Domnului, abţinându-se de la carne şi consumând numai pâine nedospită şi apă.
Grota, cu timpul, a fost lăsată în uitare. Proprietarii musulmani ai grotei au transformat-o în grajd unde ţineau caprele şi oile. Franciscanii primeau îngăduinţa de la proprietari să celebreze Liturghia în unele zile, în special în Miercurea Sfântă. Ei au reuşit să o cumpere în 1682 şi apoi să o redea cultului. Grota are o formă neregulată cu lungimea de 17 m pe 9 m şi înălţimea de circa 3,5 m Cu ocazia unor lucrări de curăţire şi reparaţie a grotei în urma unor aluviuni puternice în 1952 au ieşit la iveală resturi de mozaic din secolele IV-VI.
Grota Arestării a căzut încetul cu încetul în uitare deoarece din secolele III-IV a început să fie venerată şi stânca Agoniei, iar centrul de interes s-a deplasat aici.
„După ce a ieşit (din Cenacol) s-a dus, ca de obicei, în Muntele Măslinilor. Ucenicii lui au mers după el. Când a ajuns la locul acela le-a zis: «Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită». Apoi s-a îndepărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat şi a început să se roage zicând: «Tată, dacă voieşti, îndepărtează paharul acesta de la mine! Totuşi, facă-se nu voia mea, ci a ta». Atunci i s-a arătat un înger din cer ca să-l întărească. A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea i se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ. După ce s-a rugat, s-a sculat şi a venit la ucenici, i-a găsit adormiţi de întristare. Le-a zis: «Pentru ce dormiţi? Sculaţi-vă şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită»" (Lc 22,39-46).
Eusebiu din Cezareea în cartea sa referitoare la locurile sfinte, scrisă în jurul anului 330, nota următoarele cu privire la Ghetsemani: „Acea grădină unde Cristos s-a rugat înainte de patima sa, situată la poalele Muntelui Măslinilor, unde în prezent vin creştinii să se roage". La vremea când istoricul scria aceste rânduri se pare că la locul respectiv nu exista nici un sanctuar. Numai după câţiva ani, în 386, sfântul Ieronim, citând cuvintele lui Eusebiu, adaugă că în acel loc „acum a fost înălţată o biserică". Cam în aceeaşi vreme Eteria nota în jurnalul ei că în noaptea de Joi spre Vinerea Sfântă, clerul, după ce oficia în sanctuarul Înălţării, cobora urmat de mulţimea credincioşilor, „la însuşi locul acela unde s-a rugat Domnul după cum este scris în Evanghelie: «Et accesit quantum iactus lapidis et oravit etc.» Acolo este o biserică elegantă în care intră episcopul şi poporul. Se recită o rugăciune şi un imn adaptat cu împrejurarea şi se citeşte pasajul din Evanghelie: «... Vigilate, ne intretis in tenatationem...» Apoi toţi, cântând psalmi, coboară cu episcopul în Ghetsemani (grota Arestării). Ajunşi aici, se recită mai întâi o rugăciune, apoi un imn, apoi se dă citire pasajului din Evanghelie, în care e povestită arestarea lui Isus".
Această bazilică elegantă construită pe vremea împăratului Teodosie (379-393) a fost printre cele dintâi distruse de furia persană.
Urmează câteva secole de întuneric, în care se petrece o inversare curioasă de nume: o dată cu ruinarea bisericii Agoniei slujbele religioase şi amintirile legate de acest loc se mută în grota Arestării care primeşte numele de grota Agoniei, în timp ce locul pe care fusese aşezată biserica Agoniei e considerat ca locul trădării şi arestării lui Isus.
În perioada de toleranţă care a urmat la sfârşitul domniei califului Hakim († 1021) creştinii au ridicat o mică biserică, cum se exprimă documentele timpului, care a primit numele de Sfântul Mântuitor. Acest mic sanctuar a fost înlocuit de o biserică măreaţă construită de cruciaţi deasupra stâncii Agoniei. După ce Ierusalimul a fost cucerit de Saladin, biserica cruciaţilor a căzut în ruină şi nu se ştie dacă a mai fost vreodată reparată de creştinii palestinieni.
În 1666 franciscanii au cumpărat grădina din jurul ruinelor bisericii medievale.
Actuala biserică a Agoniei a fost construită între anii 1920-1924 după planul arhitectului A. Barluzzi. Se mai numeşte şi biserica Naţiunilor, deoarece a fost construită prin contribuţia mai multor ţări. Conform concepţiei arhitectului, biserica este o continuă evocare a scenei agoniei. Astfel, cele douăsprezece cupole joase ale acoperişului dau impresia unei apăsări zdrobitoare. Noaptea agoniei e amintită de interiorul lăsat în penumbră, de geamurile colorate şi de bolta de un azur întunecat reprezentând cerul înstelat înconjurat de ramuri de măslin.
Gărduţul care înconjoară stânca Agoniei din faţa altarului are forma unei coroane de spini, prevăzută din loc în loc cu ramuri de măslin. Câteva păsări în faţa unui potir simbolizează sufletele care vor să se împărtăşească din potirul lui Cristos. Două porumbiţe de argint agonizează într-un tufiş, întinzându-şi gâtul ca victime de ofrandă.
Stânca repartizată în toate cele trei abside ale bisericii, simbolizează tripla rugăciune a lui Isus. Pe pardoseala bisericii acoperite cu plăci de sticlă se văd fragmente de mozaic de la prima bazilică din secolul al IV-lea.
Deasupra frontonului, crucea e flancată de doi cerbi. Mozaicul frontonului îl reprezintă pe Cristos ca mijlocitor între Dumnezeu şi omenire; în acest scop îşi oferă inima pe care un înger o primeşte în mâinile sale; la stânga, un grup de oameni în suferinţă, la dreapta, un grup de puternici şi înţelepţi care îşi recunosc insuficienţa puterii şi înţelepciunii lor. E foarte grăitoare tradiţia pelerinilor de a coborî scara la biserica Agoniei şi de a petrece o oră în reculegere şi rugăciune ca răspuns la invitaţia lui Isus: „rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu mine... ca să nu cădeţi în ispită. Duhul, într-adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă" (Mt26,41).
În dreapta bisericii Agoniei o mică grădină cu opt măslini bătrâni atrage atenţia pelerinilor şi crează climatul spiritual pentru o vizită la Ghetsemani. Pelerinii din secolele XIII-XIV numeau acest teren ogorul înflorit sau grădina de flori. Proprietarii musulmani, înainte ca terenul să fie achiziţionat de franciscani, îl împărţiseră în mai multe parcele separate prin garduri de piatră pentru a-i putea taxa de mai multe ori pe pelerini, cărora le vindeau măsline, frunze de copaci şi flori. Vârsta măslinilor din grădină a provocat multe discuţii. Nu încape îndoială că aceşti copaci cu trunchiurile noduroase şi găunoase urcă foarte departe în timp. Cele mai vechi mărturii despre ei le avem din secolul al XV-lea. Botaniştii nu au posibilitatea de a le determina cu exactitate vârsta. E foarte posibil ca măslinii care au asistat la agonia lui Isus să fi fost tăiaţi de romani cu ocazia asedierii Ierusalimului în anul 70. În Războiul evreilor, Iosif Flaviu vorbeşte despre o asemenea tăiere de copaci de pe Muntele Măslinilor. Dar cum măslinul nu moare niciodată, după remarca făcută de Pliniu cel Bătrân, căci se renaşte din propria rădăcină, putem presupune că actualii măslini provin din mlădiţele celor care au asistat la agonia lui Isus.