Shalom! Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului! (Ps. 121, 6)

Ierusalim (Ir hu'salem = oraşul păcii)

Aşezarea
Ierusalimul, în ciuda etimologiei cuvântului, nu a avut niciodată şi nu are pacea pentru care se ruga psalmistul. În evreieşte, numele oraşului este Ieruşalaim, de la cuvântul canaanit Uru-Şalim, care înseamnă cetatea zeului Şalem; numele divinităţii canaanite este înrudit cu Şalom care înseamnă pace.
În momentul în care scriu aceste rânduri, bubuituri puternice de tun sau de mitralieră – nu-mi dau seama ce armă le produce – fac să se cutremure clădirea iezuiţilor în care mă aflu. Văd pe geam stoluri de porumbei – simboluri vii ale păcii – luându-şi zborul speriaţi de pe acoperişurile caselor şi plutind în neştire pe deasupra străzilor patrulate de soldaţi cu arme în mână.
Inutil de amintit că Ierusalimul prezintă un interes enorm pentru istoria şi civilizaţia omenirii. Pentru a ne orienta mai bine, e necesar să avem o imagine cât mai clară a aşezării sale.
Psalmistul vedea seminţiile Domnului suindu-se căci la Ierusalim, într-adevăr, se urcă din toate părţile. Ierusalimul este înconjurat de două văi: Gheena la sud-vest şi Cedronul la est.
Se întinde pe două dealuri despărţite de o vale aproape umplută în prezent, numită Tiropeion. Cele două dealuri sunt şi ele formate din mai multe coline. Dealul dinspre apus al oraşului are două coline: Garebul şi muntele Sion; cel dinspre răsărit are trei coline; în ordine de la miazănoapte la miazăzi: Bezeta, Moria, Ofel.
Gheena sau valea Hinomului desparte muntele Sion şi Ofelul la sudul cetăţii de un munte numit în arabă al-Mukabber, zis şi Muntele Sfatului Rău. Originea numelui: potrivit tradiţiei aici avea o vilă marele preot Caiafa. În această vilă au ţinut sfat membrii Sinedriului spre a delibera cu privire la moartea lui Isus. Ca punct de orientare poate fi luat pe acest munte palatul Naţiunilor Unite pentru Orientul Mijlociu.
Valea Cedronului sau valea lui Iosafat a fost rezervată dintotdeauna mormintelor. În partea de sud sunt două izvoare: Ghihonul şi Roghelul. Ele au fost în trecut singurele surse de alimentare cu apă a cetăţii.
Valea Cedronului începe la poalele muntelui Scopus, coboară spre sud şi separă oraşul (platforma templului şi Ofelul) de Muntele Măslinilor.
Tiropeionul e cuvânt grecesc şi înseamnă valea Brânzarilor. E o vale care cu greu mai poate fi observată. Începe la Poarta Damascului, trece prin piaţa din faţa Zidului Plângerii şi pe la Poarta Gunoaielor sau a Magrebienilor coboară până la bazinul Siloe, apoi până în punctul unde valea Gheenei se întâlneşte cu valea Cedronului. În cetate, Tiropeionul separă Garebul şi Sionul de Ofel şi muntele Moria.
Muntele Sion este mărginit la sud-vest de Gheena, iar la est Tiropeionul îl desparte de Ofel. Ca punct de referinţă pot fi luate cupola şi turnul bisericii benedictine a Adormirii Maicii Domnului.
Garebul e colina din partea de nord-vest a oraşului, cuprinsă între Poarta Iafo, Poarta Nouă şi Poarta Damascului. La începutul secolului I d.C. era în afara perimetrului cetăţii. Ca punct de referinţă poate fi luat turnul bisericii franciscane Sfântul Mântuitor.
Cele trei înălţimi cuprinse între Tiropeion şi valea Cedronului sunt: Ofelul, mărginit de Cedron la est şi de Tiropeion la vest, se termină la confluenţa dintre aceste două văi. E partea cea mai joasă a cetăţii şi locul de naştere al Ierusalimului.
Moria, ocupat în întregime la ora actuală de platforma templului. Punctul cel mai înalt este marcat de Stânca Sfântă adăpostită de cupola aurită a Moscheii lui Omar. Depresiunea dintre Ofel şi Moria a fost nivelată treptat-treptat în decursul veacurilor dispărând aproape complet.
Bezeta, depresiunea care separa odinioară această colină de colina Moria, de asemenea a dispărut, umplându-se cu ruinele provenind din numeroasele distrugeri pe care Ierusalimul le-a cunoscut în decursul istoriei.
Valea Cedronului separă spre răsărit cetatea de un munte dincolo de care începe Deşertul Iudeii. Se pot distinge trei înălţimi ale acestui munte: la nord muntele Scopus, unde se află Universitatea Ebraică şi Spitalul Augusta Victoria; la sud Muntele Scandalului – nume rămas în urma scandalului dat de regele Solomon care a construit aici un templu pentru femeile sale păgâne; în centru Muntele Măslinilor, dominat de turla Bisericii Ortodoxe Ruse. La rândul său, Muntele Măslinilor e cunoscut în partea de nord cu numele de Muntele Viri Galilaei, iar spre sud cu cel de Muntele Înălţării.

Privire istorică
Importanţa Ierusalimului se datorează în exclusivitate evenimentelor religioase care s-au petrecut în el. Nu găsim în el nici unul din acele elemente care fac importantă o localitate cum ar fi un port, un mare fluviu, un izvor important de apă, o răscruce de drumuri internaţionale, un centru economic important sau o poziţie deosebită din punct de vedere strategic – militar. Renumele oraşului e legat de oamenii care l-au locuit şi mai ales de istoria lor religioasă.
Originile Ierusalimului se pierd în negura timpului. Potrivit descoperirilor arheologice, primele aşezări umane datează din mileniul al treilea î.C. Primele mărturii istorice cu privire la Ierusalim le avem însă de-abia din jurul anului 2000 î.C.. Populaţiile care locuiau în Palestina sunt indicate în cărţile Vechiului Testament cu numele generic de canaaniţi.
Anumite texte compuse în Egipt pe la anul 1900, numite Texte de blestem menţionează pentru prima dată localitatea cu numele de Urusalem. Era una din cetăţile-state din care era formată regiunea locuită de canaaniţi.
Apariţia zidurilor şi noua tehnică a ceramicii atestă apariţia în mileniul al doilea a unui nou element etnic: amoriţii. Clanul amorit al iebuseilor şi-a dat seama de marea importanţă a izvorului Ghihon. De aceea au construit o cetate pe care au numit-o Iebus, pe colina de deasupra izvorului, cunoscută obişnuit cu numele de Ofel. Acesta este locul de naştere propriu-zis al Ierusalimului. Cetatea iebuseilor se situa pe pintenul colinei Ofel cuprins între Cedron la est şi Tiropeion la vest, care se întindea la nord până la zidul sudic al platformei templului. Numele indigen al colinei era Sion. Iebuseii au construit pe mijlocul colinei un palat regal. Au înconjurat cetatea cu ziduri şi cum din toate părţile era apărată de văi adânci, cu excepţia părţii de nord, au construit în această parte ziduri puternice de apărare. Au asigurat aprovizionarea cetăţii cu apă, în caz de asediu, săpând un canal secret (tunelul care se poate vedea şi astăzi în colina Ofelului) care permitea să se aducă apă pe sub pământ în interiorul cetăţii de la izvorul Ghihon rămas în afara zidurilor cetăţii. Potrivit tradiţiei evreieşti relatată de Iosif Flaviu, în această cetate a iebuseilor îşi exercita autoritatea de rege Melchisedec, preotul Celui Preaînalt, pe vremea când Abraham străbătea ca nomad sau seminomad Palestina.
După victoria asupra celor patru regi din răsărit care distruseseră Sodoma şi Gomora, Abraham împreună cu nepotul său Lot, pe care îl eliberase din mâinile invadatorilor, îl întâlneşte pe „Melchisedec, regele Salemului" care „a oferit pâine şi vin; el era preot al Dumnezeului Celui Preaînalt" (Gen14,18)
În secolul al XVII-lea î.C. toată regiunea locuită de canaaniţi era sub stăpânirea hicsoşilor (copiii popoarelor străine) care ocupaseră şi Egiptul.
Pe la anul 1500 î.C. faraonii dinastiei a VIII-a Tebană îi izgonesc pe invadatori şi, pentru a-şi consolida hotarele, întreprind diferite campanii în Canaan stabilind garnizoane militare egiptene în locurile mai importante. În arhiva faraonului eretic Amenofi al IV-lea de la el-Amarna (circa 1400 î.C.) au fost descoperite câteva scrisori din corespondenţa faraonului cu regele Ierusalimului. Din ele rezultă că cetatea căpătase o importanţă strategică deosebită şi că era guvernată de principi vasali faraonului.
Printre regii învinşi de Iosua în campaniile efectuate de el pentru cucerirea Canaanului, e menţionat şi regele Ierusalimului, dar nu se vorbeşte de cucerirea oraşului (cf. Ios 10,1; 12,10). Drept care „după moartea lui Iosua... fiii lui Iuda au pornit lupta împotriva Ierusalimului şi l-au luat; l-au trecut prin ascuţişul sabiei şi au dat foc cetăţii". A fost vorba mai curând de o razie, deoarece cetatea va fi în continuare locuită de iebusei (cf. Jud 1,1.8).
În jurul anului 1000 î.C., David, de îndată ce a fost rege peste întregul Israel, a cucerit Ierusalimul făcând din el capitala noului regat (cf. 2Sam 2,6-9). Soldaţii săi au pătruns în cetate noaptea, probabil prin tunelul care ducea de la izvorul Ghihon spre interior (cf. 1Cron 11,5-6).
După ce a fost cucerită, cetatea a primit şi numele de Cetatea lui David pe lângă numele de Sion pe care îl purta mai înainte.
David a transportat Arca Alianţei în noua capitală (cf. 2Sam 6,17).
Fiul şi succesorul lui David, Solomon, a făcut din Ierusalim o cetate splendidă. A construit aici un templu măreţ; templul unic închinat Dumnezeului adevărat (cf. 1Rg 6-7). A construit de asemenea un nou palat regal. În acest scop a extins cetatea spre nord, unind Ofelul cu Moria, nivelând valea care le separa, înconjurând-o cu un zid, cunoscut sub numele de primul zid.
O dată cu moartea lui Solomon a început şi declinul Ierusalimului. După dezbinarea politică din 921, cetatea a continuat să fie capitală, dar numai pentru triburile din Iudeea. Încetarea vieţii comerciale de odinioară şi veşnicele ostilităţi între cele două regate au provocat căderea Ierusalimului (cf. 1Rg 12).
Sub domnia lui Osia (785-742), regele bun care a făcut pace cu Regatul de Nord, cetatea a cunoscut o nouă perioadă de strălucire (cf. 2Rg 15). Osia a reuşit să recucerească Eilatul şi să construiască aici un port. O dată cu accesul la Marea Roşie, s-a putut relua comerţul maritim. Bun gospodar, regele a făcut de asemenea lucrări de fortificare a Ierusalimului. Bunăstarea a adus cu sine în Ierusalim un climat de mare relaxare religioasă împotriva căreia profeţii au luat atitudine (cf. 2Cron 26).
Distrugerea Samariei, capitala Regatului de Nord în 721 î.C., a făcut din Ierusalim singura capitală a naţiunii; poporul lui Dumnezeu s-a reunit în jurul templului din Ierusalim (cf. 2Rg 18-20,20). Cetatea a cunoscut o perioadă de reînviere spirituală datorită regelui Ezechia (715-687 î.C.) şi puternicei personalităţi a profetului Isaia. În timp ce regele se îngrijea de lucrările de fortificaţie şi de aprovizionare cu apă a cetăţii în caz de asediu, profetul predica întoarcerea la Dumnezeu şi necesitatea unei politici bazate pe alianţa cu el. O încercare a regelui asirian Senaherib în 701 î.C. de a cuceri cetatea a făcut să se clatine falsa siguranţă a poporului că Ierusalimul este inexpugnabil (cf. 2Rg 18,13). De aici, speranţa pusă numai în Dumnezeu pe care o exprimă psalmul: „Mare este Domnul şi lăudat de toţi în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele lui cel sfânt. Frumoasa înălţime, bucuria întregului pământ este muntele Sionului. În partea de miazănoapte este cetatea marelui împărat. Dumnezeu, în casele lui împărăteşti, este cunoscut ca un turn de scăpare. Căci iată, împăraţii s-au adunat, au trecut împreună, au primit, au înlemnit, s-au înspăimântat şi au luat-o la fugă" (Ps 48,1-5).
Reforma religioasă începută de Ezechia a cunoscut un nou impuls din partea regelui Iosia (640-609), rege atât de bun încât Biblia scrie că „Înaintea lui n-a fost nici un rege care să se întoarcă la Domnul ca el, din toată inima, din tot sufletul... şi nici după acea n-a mai fost nici unul ca el" (2Rg 23,25).
După ce în vremea regelui Ioachim regele Nabucodonosor a pustiit o dată Ierusalimul în 602 î.C., ducând ca ostateci în Babilon pe rege, nobilii şi meseriaşii mai de seamă, în 586 îl asediază din nou, îl rade până la pământ, ducând în robie locuitorii (cf. 2Rg 24,15-16). Ierusalimul a devenit cetatea pustiirii pe ruinele căreia profetul Ieremia vărsa lacrimi şi se plângea: „Vai, cum stă părăsită acum cetatea aceasta atât de plină de popor altădată. A rămas ca o văduvă, ea care altădată era mai mare între neamuri, fruntaşă printre ţări, a ajuns roabă astăzi. Drumurile Sionului sunt triste căci nimeni nu se mai duce la sărbători, toate porţile lui sunt pustii, preoţii lui oftează, fecioarele lui sunt mâhnite şi el însuşi este plin de amărăciune. Asupritorii săi biruitori, duşmanii lui sunt mulţumiţi. Căci Domnul l-a smerit din pricina păcatelor lui; copiii lui au mers în robie, împinşi din urmă de duşmani" (Lam 1,1.4-5).
După circa 50 de ani (538 î.C.) datorită politicii liberale a lui Cirus, noul stăpân al Babilonului, evreii au putut să se reîntoarcă în patrie, să reconstruiască cetatea Ierusalimului şi templul. Dar cetatea, reconstruită în mijlocul unor dificultăţi enorme, era departe de speranţele alimentate de profeţi în timpul exilului. Ca urmare, aceste speranţe au fost amânate pentru vremurile mesianice. În felul acesta a început procesul lent de spiritualizare, care a culminat cu concepţia apocaliptică a Ierusalimului ceresc unde: „Soarele nu-ţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu lumina ei; ci Domnul va fi lumina ta pe vecie şi Dumnezeul tău va fi slava ta. Soarele tău nu va asfinţi şi luna ta nu se va mai întuneca, căci Domnul va fi lumina ta pe vecie şi zilele suferinţei tale se vor sfârşi. Nu vor mai fi decât oameni drepţi în poporul tău: ei vor stăpâni ţara pe vecie ca o mlădiţă sădită de mine, lucrarea mâinilor mele ca să slujească spre slava mea" (Is 60, 19-21).
După primul val, alte valuri de evrei au continuat să se întoarcă din exil. Pe vremea domniei lui Artaxerxe I, în 445 î.C., a sosit la Ierusalim Nehemia, funcţionarul de la curtea persană cu titlul de guvernator al Iudeii (cf. Neh2,11). Preocuparea lui principală a fost aceea de a reclădi zidurile cetăţii care au fost ridicate în 52 de zile (cf. Neh 6,15).
Pentru secolele următoare nu sunt documente scrise pe baza cărora să se refacă istoria cetăţii. Ierusalimul nu a mai cunoscut independenţa, ci a trecut rând pe rând sub stăpânirea diferitelor imperii vecine.
Sub ocupaţia lui Alexandru Macedon (332 î.C.), Ierusalimul a rezistat cu îndărătnicie noii culturi greceşti, păstrându-şi propriile tradiţii.
Lucrurile s-au agravat sub dominaţia seleucizilor (198-175 î.C.), când Antioh al IV-lea Epifanul a ocupat Ierusalimul şi a profanat templul, introducând în el cultul lui Jupiter din Olimp, ceea ce a provocat revolta Macabeilor (cf. 1Mac 2,15). Iuda Macabeul în 164 î.C., a reuşit să ocupe colina templului şi să purifice sanctuarul (cf. 1Mac 4,36). La moartea acestuia, fratele său Ionatan a reuşit să recucerească în întregime cetatea făcând lucrări de reconstrucţie şi fortificare (cf. 1Mac 10,11-12).
Războaiele civile dintre haşmonei au provocat intervenţia romană; Pompei a ocupat Ierusalimul în 63 î.C. distrugându-l şi profanând templul.
În 37 î.C. Irod cel Mare a fost numit rege al iudeilor de către Senatul Roman. A ocupat cetatea, a construit fortăreaţa Antonia şi palatul din vecinătatea actualei citadele, înfrumuseţând Ierusalimul cu multe edificii în stil elenistic.
După moartea lui Irod în anul 4 î.C., conducerea Ierusalimului a trecut în mâinile fiului său Arhelau până în anul 6 d.C., când administraţia cetăţii a fost preluată de un procurator roman.
Sub procuratorul Ponţiu Pilat s-a desfăşurat viaţa publică a lui Isus, moartea şi învierea sa. În Evanghelii Ierusalimul ocupă un loc central. În special subliniază importanţa acestui oraş sfântul Luca; Evanghelia lui începe cu vestirea la templu a naşterii lui Ioan Botezătorul şi se termină cu scena apostolilor care se roagă la templu. Din punct de vedere istoric, Ierusalimul a fost pregătit pe tot parcursul Vechiului Testament pentru a-l primi pe Mesia. Isus a plâns asupra Ierusalimului care a refuzat să-l primească: „Când s-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea şi a zis: dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea, dar acum ele sunt ascunse ochilor tăi. Vor veni peste tine zile când duşmanii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile; te vor face una cu pământul pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău şi nu vor lăsa în tine piatră peste piatră pentru că nu ai cunoscut vremea în care ai fost cercetată" (Lc19,41-44).
Ierusalimul a fost locul morţii, învierii şi înălţării lui Isus la cer. De la Ierusalim apostolii, potrivit poruncii Mântuitorului, au plecat în toată lumea pentru a duce Vestea cea Bună.
Cetatea Sfântă pe care Dumnezeu şi-o alesese ca locuinţă nu mai are în prezent decât valoare de simbol, căci acum adevăratul Ierusalim în care Dumnezeu şi-a stabilit locuinţa este Biserica: „Voi v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi..." (Evr12,22-23). „Ierusalimul de sus este liber şi el este mama noastră" (Gal4,26).
Ultimul timp de relativă independenţă Ierusalimul l-a cunoscut sub domnia lui Irod Agripa (41-44) (cf. Fap12,1). E perioada în care a fost martirizat sfântul Iacob, fratele evanghelistului Ioan şi în care prigoana împotriva creştinilor din partea căpeteniilor religioase s-a înteţit. O parte din conducătorii comunităţii creştine au trebuit să părăsească Ierusalimul din cauza prigoanei; din acest moment cetatea nu a mai avut o importanţă deosebită pentru noua credinţă.
Spiritul naţionalist al evreilor s-a soldat cu distrugerea definitivă a templului de către Titus în 70, cu ocazia primei revolte şi cu transformarea oraşului în Aelia Capitolina de către Adrian în 132, cu ocazia celei de-a doua revolte.
Opreliştea absolută impusă de Adrian evreilor, sub pedeapsa cu moartea, de a mai intra în cetate, a durat până în secolul al IV-lea când li s-a îngăduit să intre o dată pe an, în ziua aniversării distrugerii templului. Opreliştea a încetat definitiv în secolul al V-lea, graţie intervenţiei împărătesei Eudoxia, văduva lui Teodosie al II-lea care, părăsind curtea de la Bizanţ, s-a retras la Ierusalim unde a murit în 461.
În continuare, Ierusalimul a cunoscut dominaţia bizantină, arabă, cruciată, otomană. În 1920, după ce din 1917 fusese ocupat de trupele engleze, trece sub mandat englez până în 1948 când, izbucnind primul război arabo-israelian, Ierusalimul a fost împărţit în două: cetatea veche a revenit Iordaniei, iar oraşul nou statului Israel.
În urma Războiului de şase zile din 1967, Ierusalimul arab a fost ocupat de trupele israeliene şi a fost anexat statului Israel.
Toate propunerile şi iniţiativele de internaţionalizare care au venit în special din partea Sfântului Scaun au rămas fără urmări până în prezent.
Astăzi Ierusalimul e format din două părţi: oraşul vechi şi oraşul nou.
Oraşul vechi, cuprins aproape în întregime între zidurile construite de Soliman Magnificul, păstrează în el amintirile sacre cele mai semnificative şi monumentele cele mai importante ale Vechiului şi Noului Testament. Străzile sunt înguste, întortocheate şi veşnic aglomerate de pelerini şi turişti veniţi de pretutindeni.
E format din patru cartiere principale: la nord-vest (în jurul Sfântului Mormânt) e cartierul creştin; la sud-vest e cartierul armean; la nord-est, pe Bezeta şi pe Moria, e cartierul arab musulman, iar la sud-est, dincolo de Zidul Plângerii, e cartierul evreiesc.
Oraşul nou se extinde în afara zidurilor de la sud-vest, spre nord şi nord-est. A cunoscut o creştere continuă, începând cu jumătatea secolului trecut. Edificiile publice comerciale şi culturale moderne, străzile largi şi hotelurile impunătoare dau Ierusalimului nou înfăţişarea unei mari capitale.
Populaţia totală a Ierusalimului este de circa 420.000 de locuitori dintre care 300.000 de evrei, 100.000 de arabi musulmani şi 20.000 de creştini.

Zidurile cetăţii vechi
Biblia ne dă puţine informaţii topografice cu privire la diferitele ziduri care au fost construite împrejurul cetăţii Ierusalimului. Singura sursă de informaţii este descrierea pe care ne-a lăsat-o Iosif Flaviu în opera sa Războiul evreilor împotriva romanilor. Descriind asaltul trupelor romane împotriva Ierusalimului, Flaviu spune că armata a trebuit să treacă prin trei rânduri de ziduri. Nu e vorba de trei centuri de ziduri concentrice cum s-ar putea crede, ci de trei ziduri care s-au construit succesiv în partea de nord a cetăţii pentru a include noile cartiere care s-au construit, oraşul extinzându-se în această direcţie. Indicaţiile istoricului evreu nu sunt suficiente pentru a putea desena traseul precis al zidurilor despre care scrie. Imposibilitatea de a face săpături sistematice într-o zonă în care clădirile sunt extrem de dense, a dat naştere la diverse păreri, adesea contradictorii, cu privire la localizarea diferitelor ziduri ale cetăţii. Aceeaşi incertitudine planează cu privire la constructorii acestor ziduri.
În general se vorbeşte de trei ziduri ale Ierusalimului, exceptând zidurile micuţei cetăţi de pe Ofel construite de iebusei şi preluată de David.
Primul zid i se atribuie îndeobşte lui Solomon. Zidul construit de el pornea de la Poarta Grădinilor (actuala Poartă Iafo) şi se întindea până la intrarea la templu. Pe lângă vechea colină a Ofelului el înconjura şi colina Moria pe care construise templul.
Când ameninţa invazia siriană, în jurul anului 700, bunul rege Ezechia, pentru a pune la adăpost noul cartier care apăruse între timp în afara zidului de nord a cetăţii, a construit cel de al doilea zid în zona Garebului. Iosif Flaviu ne informează că acest zid pornea de la Poarta Grădinilor (Poarta Iafo) şi ajungea până la locul unde avea să se construiască fortăreaţa Antonia, lăsând în afară cetăţii zona Calvarului. De la Poarta Grădinilor se extindea mult spre sud, incluzând şi partea colinei Sionului care acum se află în afara zidului, probabil şi Piscina Siloe ajungând spre est la vechiul zid al lui Solomon. Probabil că, în afară de unele mici modificări, acelaşi era şi traseul zidului reconstruit de evreii reîntorşi din captivitatea Babilonului sub conducerea lui Nehemia, iar mai târziu de Irod cel Mare.
Al treilea zid a fost construit de Irod Agripa I (41-44). El nu şi-a putut duce lucrarea la bun sfârşit din cauza opoziţiei romanilor. Acest zid cuprindea toată zona Garebului şi a Bezetei deci locul răstignirii şi morţii Domnului. El a rămas neterminat până în preajma primei revolte, când evreii s-au grăbit să se pună la adăpost de marele pericol care îi ameninţa. Zidul început în anul 44 s-a terminat în câteva luni, în anul 63. Acest zid, consolidat de cruciaţi, în mare, după părerea multor specialişti, avea aceeaşi aşezare pe care o are actualul zid construit de Soliman Magnificul.
La intrarea pe Poarta Iafo, pe partea stângă se văd îndărătul unui grilaj de fier două morminte musulmane; potrivit legendei, aici ar fi fost înmormântaţi cei doi arhitecţi pe care Soliman i-a executat fiindcă nu au prelungit zidul spre a înconjura şi muntele Sion.
Zidul lui Soliman are un perimetru de circa trei kilometri. Are înălţimea de 13 metri şi e prevăzut cu 34 de turnuleţe.

Porţile Ierusalimului
Zidul care înconjoară Ierusalimul are opt porţi:
Poarta Iafo sau Poarta Hebronului spre apus. Este una din porţile principale ale cetăţii vechi, prin care se face legătura cu Ierusalimul nou. E poarta de acces, la dreapta, în şoseaua spre Iafo – Tel-Aviv, de unde numele de Poarta Iafo, la stânga, în şoseaua spre Hebron, reşedinţa lui Abraham prietenul lui Dumnezeu, de unde numele de Poarta Hebronului sau Bab el-Khalil (Poarta Prietenului). În forma ei actuală, Poarta Iafo, ca de altfel şi şoseaua de la Iafo până la această poartă, a fost amenajată în onoarea împăratului Prusiei, Wilhelm la II-lea, cu ocazia vizitei sale la Ierusalim, în 1898.
Din 1948 această poartă a fost închisă, constituind frontiera dintre cele două state: israelian şi iordanian. După reunificarea oraşului din 1967 a fost redeschisă.
Poarta Nouă este la nord. Poartă acest nume pentru că este relativ nouă. La sfârşitul secolului trecut, când pelerinajele francezilor în Ţara Sfântă au luat amploare şi când s-a terminat construcţia impunătoarei clădiri destinate găzduirii pelerinilor, Notre Dame de Jérusalem, la colţul nord-vestic al zidului (1889), pentru a evita aglomeraţia la Poarta Iafo, s-a deschis această nouă poartă în imediata apropiere a clădirii amintite, încredinţată iniţial de francezi călugărilor asumpţionişti, în prezent fiind proprietatea Vaticanului.
Poarta Damascului se află de asemenea spre nord. E poarta de acces spre şoseaua Damascului, de unde şi numele pe care îl poartă. Dintre toate porţile Ierusalimului vechi e cea mai frumoasă şi cea mai impunătoare; un exemplu excepţional de arhitectură aparţinând secolului al XVI-lea. Aici bate inima cetăţii vechi. Furnicarul de lume care intră şi iese pe această poartă oferă la orice oră din zi un spectacol pitoresc, tipic oriental. Sub bolţile porţii şi în vecinătatea ei se face comerţ intens şi zgomotos. Până acum câţiva ani în urmă, în faţa porţii se deschidea o largă piaţă. Pentru a putea fi executate cercetări arheologice, s-a construit un pod mare, închizându-se dedesubt, vechea poartă. Săpăturile au dat la iveală bazele porţii lui Irod Agripa (44 d.C.), flancată, ca şi azi, de două turnuri numite Turnurile Femeilor. Distrusă de Titus în anul 70, poarta a fost reconstruită după circa 50 de ani de către Vespasian. De la această poartă pornea Cardo Maximus, impunătoarea stradă, flancată de colonade, care traversa oraşul Aelia Capitolina, trecând pe lângă for (Sfântul Mormânt de azi).
Poarta se mai numeşte în arabă Poarta Coloanei deoarece, după cum se vede şi pe harta de la Madaba din secolul al V-lea, în apropierea porţii, pe marginea şoselei Cardo Maximus are o coloană cu o statuie păgână înlocuită, foarte probabil, în epoca bizantină cu o statuie creştină.
Un alt nume arab al porţii este Bab en-Nasr, adică poarta victoriei, deoarece, fiind poarta cea mai impunătoare, în general pe aici îşi făceau cuceritorii intrarea triumfală în cetate. A rămas o tradiţie constantă ca personalităţilor ilustre care vizitează Ierusalimul să le fie rezervată intrarea pe această poartă. Printre pelerinii iluştri care şi-au făcut intrarea în Cetatea Sfântă pe această poartă a fost şi papa Paul al VI-lea în 1967.
O inscripţie în arabă, deasupra porţii, arată că Soliman Magnificul în 1537 a restaurat această poartă ca şi cele două turnuri care o flanchează.
Poarta lui Irod se află spre capătul dinspre răsărit al zidului nordic. Este tot opera lui Soliman Magnificul, iar numele porţii urcă până în secolul alXVI-lea, fiind motivat de prezenţa în apropiere a fortăreţei Antonia, considerată a fi fost palatul lui Irod. Datorită decoraţiilor florale săpate în piatră, arabii o mai numesc Bab ez-Zahira, adică poarta florilor.
Pe colina din apropierea porţii, unde se află astăzi muzeul Rockefeller, şi-a aşezat tabăra armata cruciaţilor, care a pătruns în cetate printr-o breşă pe care au reuşit să o facă în zid în apropiere de Poarta lui Irod.
Poarta Sfântului Ştefan se găseşte în partea nordică a zidului de răsărit. Creştinii i-au atribuit acest nume în amintirea primului martir Ştefan, despre care sfântul Luca scrie: „L-au târât afară din cetate şi l-au ucis cu pietre" (Fap 7,58). Acest nume i s-a acordat acestei porţi abia după căderea Regatului Latin. Anterior Poarta Damascului purta şi numele de Poarta Sfântului Ştefan. Când arabii i-au obligat pe pelerinii creştini să părăsească cetatea pe poarta din faţa Muntelui Măslinilor, locurile sfinte situate la nordul cetăţii, în epoca cruciată, au fost deplasate la răsăritul cetăţii. Cu această ocazie s-a deplasat şi numele porţii.
Arabii o numesc Bab Sitti Maryam – Poarta Stăpânei Noastre Maria, deoarece se află în vecinătatea casei părinţilor Maicii Domnului localizată de tradiţie pe locul actualei biserici Sfânta Ana.
E cunoscută şi cu numele de Poarta Leilor, datorită celor patru lei sculptaţi deasupra porţii, stema sultanului egiptean Bibars.
Legenda musulmană atribuie lui Soliman apariţia leilor deasupra porţii: marele sultan ar fi văzut în vis doi lei care îl ameninţau să-l sfâşie dacă nu construieşte zidurile Ierusalimului; ceea ce s-a grăbit să facă, acordând leilor care i-au transmis avertismentul un loc de onoare deasupra acestei porţi.
În sfârşit, poarta mai este numită şi Poarta Oilor, datorită faptului că pe vremea lui Cristos se găsea în apropiere Piscina Probatica sau Scăldătoarea Oilor (în greceşte probatike). În faţa porţii se găsea târgul de oi unde erau cumpărate oile jertfele la templu; până în zilele noastre arabii au aici târgul de oi. Odinioară oile cumpărate erau spălate, conform ritualului, în bazinul de alături şi apoi erau jertfite la templul ce se afla doar la câteva sute de metri depărtare.
Poarta de Aur e în continuare spre sud, zidită în zidul de răsărit. Numele s-a născut dintr-o confuzie cu Poarta Frumoasă (în greceşte oraia, care se găsea în altă parte). E probabil că pe vremea templului lui Irod pe locul acestei porţi se găsea Poarta Suzei. Poarta de Aur prezintă o structură superbă: are două arcuri. În forma actuală e construită de bizantini în secolul al VII-lea, dar pe lângă bolţile bizantine păstrează elemente irodiene şi bizantine. În anul 810 a fost închisă, lăsându-se doar o mică deschizătură. Cruciaţii o deschideau de două ori pe an: o dată la Ziua Crucii şi a doua oară în Duminica Floriilor. Interiorul porţii, frumos ornamentat, egalează în frumuseţe exteriorul.
Poarta de Aur a fost complet zidită de turci în anul 1530. Pentru musulmani este Poarta Judecăţii Universale. Prin ea va ieşi la sfârşitul lumii Profetul pentru a vesti în numele lui Dumnezeu judecata universală, potrivit versetului din Coran: „Va fi la mijloc între cele două mulţimi un zid cu o poartă înăuntrul căruia va fi îndurarea şi în afara căruia va fi pedeapsa". Morţii care se odihnesc pe povârnişurile văii Cedronului, la picioarele porţii, aşteaptă în tihnă să sune trâmbiţa judecăţii universale.
Poarta Magrebienilor sau a Marocanilor, se află în partea de sud a cetăţii. Îşi trage numele de la faptul că în apropierea ei, în secolul alXVI-lea, se află cartierul arab al marocanilor. Se mai numeşte şi Poarta Gunoaielor, deoarece zidul din apropierea porţii era locul cel mai potrivit pentru locuitorii oraşului pentru aruncarea gunoaielor în valea abruptă a Cedronului.
Poarta Sionului sau Poarta lui David spre capătul de vest al zidului sudic, are deasupra o inscripţie care atestă că a fost construită în anul 1541 de Soliman. Găurile provocate de obuze şi gloanţe care se văd în zidurile porţii amintesc de luptele crâncene care au avut loc în această zonă în 1948.

Citadela. Turnul lui David
Lângă Poarta Iafo se înalţă Citadela, un ansamblu impunător de construcţii neregulate străjuite de turnuri înalte, dintre care cel dinspre nord-est poartă numele de turnul lui David. Pe vremea lui Isus, pe acest loc se aflau cele trei turnuri impunătoare pe care Irod cel Mare le construise în anul 24 î.C. pentru apărarea palatului. Irod a dedicat cele trei turnuri la cele trei persoane pe care le iubea: lui Ipic, prietenul său care a murit luptând pentru el, lui Fasael, fratele său, şi Miriamei, soţia sa din neamul haşmoneilor pe care el însuşi avea să o ucidă. Turnurile pe care Titus le-a cruţat după ce a ocupat Ierusalimul la sfârşitul primei revolte a evreilor, au fost dărâmate de armata lui Adrian în anul 135. Au rămas în schimb mase enorme din temelie. Pelerinii au fost impresionaţi de ruinele pe care le-au găsit şi şi-au imaginat că aici fusese Turnul lui David, unde sfântul rege îşi scrisese psaltirea.
În anul 333, pelerinul din Bordeaux recunoaşte aici muntele Sion unde David îşi avea palatul. Mai târziu, în secolul al VI-lea, anonimul din Piacenza nota în jurnalul său de călătorie: „Am urcat în turnul lui David, unde el a compus psaltirea". Nu se ştie precis de ce numele lui David a rămas legat de ruinele turnurilor lui Irod, de vreme ce cetatea pe vremea lui David nu se întindea cu siguranţă până în acest loc. Ruinele au servit în epoca bizantină eremiţilor creştini ca loc de singurătate şi de rugăciune.
Pe acest loc, cruciaţii au construit o fortăreaţă pe care au dărâmat-o musulmanii când au recucerit Ierusalimul. Actuala Citadelă este opera lui Soliman Magnificul din secolul al XVI-lea.

Palatul lui Irod
La sud-est de Citadelă, pe locul unde se află azi cazarma poliţiei, se ridica odinioară palatul lui Irod care din anul 6 d.C. avea să devină reşedinţa oficială a procuratorilor romani atunci când veneau de la Cezareea la Ierusalim. Aici i-a primit Irod pe magii veniţi din Extremul Orient: „După ce s-a născut Isus în Betleemul din Iudeea, în zilele regelui Irod, iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim şi au întrebat: «Unde este regele de curând născut al iudeilor? Fiindcă i-am văzut steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm lui». Când a auzit regele Irod acest lucru, s-a tulburat mult şi tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el. A adunat toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii poporului şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să se nască Mesia. «În Betleemul din Iudeea, i-au răspuns ei, căci iată ce a fost scris prin prorocul: ‘Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi o căpetenie care va fi păstorul poporului meu Israel'». Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi şi a aflat întocmai de la ei vremea în care se arătase steaua. Apoi i-a trimis la Betleem zicându-le: «Duceţi-vă şi cercetaţi cu de-amănuntul despre prunc şi când îl veţi găsi daţi-mi şi mie de ştire ca să vin şi eu să mă închin lui»". (Mt 2,1-8)
Având în vedere că palatul lui Irod era folosit ca reşedinţă de procuratorii romani când veneau la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători pentru a supraveghea mulţimea care venea în Cetatea Sfântă din toate colţurile ţării, unii presupun că în acest palat s-a ţinut procesul lui Isus în faţa lui Pilat.
O altă opinie susţine că în momentele cruciale ale sărbătorilor, când ameninţau pericolele unor dezordini mai grave, procuratorul se deplasa de la palatul lui Irod la fortăreaţa Antonia din imediata vecinătatea a templului spre a supraveghea mai de aproape situaţia şi, prin urmare, la fortăreaţa Antonia s-ar fi ţinut procesul lui Isus. Întrebarea unde s-a ţinut procesul lui Isus nu şi-a găsit încă răspunsul definitiv.

Cartierul armean. Biserica Sfântul Iacob cel Mare
De la citadelă, trecând pe lângă cazarma poliţiei, se ajunge în cartierul armean, care se întinde spre sud până la zidul cetăţii, la Poarta lui David sau Poarta Sionului deschisă de Soliman Magnificul spre a se putea trece direct în zona Cenacolului.
Cartierul armean dă impresia unei cetăţi în cetate. Pe dreapta sunt grădinile palatului patriarhal, pe stânga mănăstirea armeană. În acest cartier îşi au reşedinţa patriarhul armean monofizit, călugării şi circa 200 de armeni cu familiile lor. Catedrala din curtea mănăstiri, închinată sfântului Iacob cel Mare, a fost construită de cruciaţi în secolul al XII-lea, pe locul unei biserici georgiene mai vechi din secolul al IX-lea. Aici e comemorată decapitarea apostolului Iacob din porunca lui Irod Agripa I, nepotul lui Irod cel Mare: „În acel timp regele Irod a pus mâna pe unii din Biserică pentru ca să-i chinuiască şi a ucis cu sabia pe Iacob, fratele lui Ioan. Când a văzut că lucrul acesta e pe placul iudeilor a pus mâna şi pe Petru. Erau zilele sărbătorii Azimelor" (Fap 12,1-3).
În prezbiteriul bisericii este păstrat cu sfinţenie un vechi scaun, numit „catedra sfântului Iacob", pe care credincioşii îl venerează ca fiind catedra de la care sfântul Iacob le predica primilor creştini.
În prima capelă bogat împodobită, pe stânga, la intrare, e venerat locul unde a fost decapitat sfântul Iacob. Sacristia unde e păstrat tezaurul patriarhiei corespunde vechii capele bizantine.
Străbătând o străduţă care duce la noile edificii ale bibliotecii patriarhale, trecând apoi prin faţa Seminarului armean, coborând câteva trepte, se ajunge într-un spaţiu închis numit Der az-Zeitun (Mănăstirea Măslinului) deoarece aici se află un măslin secular de care, potrivit unei tradiţii, ar fi fost legat Isus în timp ce aştepta să fie introdus în casa lui Ana spre a fi judecat. Biserica alăturată e considerată din secolul al XIV-lea ca fiind pe locul unde a fost altădată casa marelui preot Ana despre care se vorbeşte în Evanghelia după sfântul Ioan 18,12-24. Ana este forma prescurtată a numelui Anania. Ana, mare preot între anii 6-15 d.C., socrul lui Caiafa, mare preot între anii 18-36, este primul răspunzător de condamnarea lui Cristos.

Biserica Sfântul Marcu
Este închinată evanghelistului Marcu, deoarece se crede că e aşezată pe locul unde era casa Mariei, mama lui Ioan-Marcu. Biserica aparţine sirienilor iacobiţi şi îşi păstrează fizionomia sa medievală. În casa care, potrivit tradiţiei, se afla pe acest loc, s-a retras sfântul Petru după ce a fost eliberat de îngerul Domnului din închisoarea în care îl aruncase Irod Antipa: „Când şi-a venit în fire, Petru a zis: «Acum văd cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul său şi m-a scăpat din mâna lui Irod şi de la tot ce aştepta poporul iudeu».
După ce şi-a dat bine seama de cele întâmplate, s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi laolaltă şi se rugau. A bătut la uşa care dădea în pridvor şi o slujnică, numită Roda, a venit să vadă cine este. A cunoscut glasul lui Petru şi de bucurie, în loc să deschidă, a alergat înăuntru să dea de veste că Petru stă înaintea uşii. «Eşti nebună!» i-au zis. Dar ea stăruia şi spunea că el este. Ei dimpotrivă ziceau: «Este îngerul lui». Petru însă bătea mereu. Au deschis şi au rămas încremeniţi când l-au văzut. Petru le-a făcut semn cu mâna să tacă, le-a istorisit cum îl scosese Domnul din temniţă şi a zis: «Spuneţi lucrul acesta lui Iacob şi fraţilor». Apoi a ieşit şi s-a dus în alt loc" (Fap 12,11-17).

Cartierul evreiesc
Coborând pe strada numită a sfântului Petru, se ajunge în centrul cartierului evreiesc. În războiul arabo-israelian din 1948, în subsolurile celor două sinagogi din cartier, una a aşkenazilor, cealaltă a sefarzilor, evreii au opus o rezistenţă eroică. Ambele sinagogi au fost bombardate şi distruse. Rămânând în zonă iordaniană, după războiul din 1948, cartierul a servit ca refugiu arabilor fugiţi din zonele ocupate de evrei. După războiul de 6 zile (1967), evreii s-au reîntors în cartierul lor pe care l-au refăcut şi l-au modernizat. În perioada haşmoneilor şi a romanilor acesta era un cartier rezidenţial; aici se afla palatul haşmoneilor, unde trăgeau membrii familiei lui Irod când veneau la Ierusalim şi probabil că tot aici se afla cetatea Acra despre care vorbeşte Iosif Flaviu.
În palatul haşmoneilor, aparţinând familiei lui Irod, a fost condus Isus în cursul procesului său: „Când a auzit Pilat de Galileea, a întrebat dacă omul acesta este galileean. Şi când a aflat că este de sub stăpânirea lui Irod, l-a trimis la Irod, care se afla şi el la Ierusalim în zilele acelea" (Lc23,6-7).
Din anul 1967 s-au întreprins în acest cartier cercetări arheologice. S-au găsit, printre altele, resturi ale faimoasei biserici bizantine Nea sau biserica Sfânta Maria cea Nouă, construită în secolul al VI-lea de Iustinian, care, anterior, se considera că fusese pe platforma templului, pe locul actualei moschei El-Aqsa. Până în prezent au fost scoase la lumină absida, porţiuni de zid ale bisericii, resturi ale edificiilor învecinate deoarece de biserica Nea era legat un întreg complex destinat operelor caritative şi sociale.

Esplanada templului
Pentru orice creştin, inima Ierusalimului şi a întregii Ţări Sfinte este fără îndoială bazilica Sfântului Mormânt, care include Calvarul şi locul învierii Domnului. Dar pentru evrei şi mai ales pentru musulmani, care formează majoritatea populaţiei, inima cetăţii este esplanada templului, adică platforma pe care odinioară se înălţa templul.
Din momentul în care a fost construit, templul din Ierusalim a devenit focarul naţiunii ebraice. De el sunt legate toate evenimentele politice interne şi externe, de aceea a lăsat o amprentă de neşters în întreaga istorie a poporului israelit.
Esplanada numită de arabi Haram esh-Sherif (adică incintă sacră, nobilă) prezintă o formă trapezoidală neregulată, având latura vestică de 491 m, cea estică de 462 m, latura nordică de 310 m şi cea sudică de 281 m. Vasta platformă artificială este separată la nord de o depresiune săpată în colina Bezetei, la sud de colina Ofelului, la est de valea Cedronului, iar la vest de valea Tiropeionului. Stânca Sacră ce se află sub cupola aurită a Moscheii lui Omar constituia vârful natural al colinei numite popular muntele Moria în amintirea jertfei lui Abraham (cf. Gen 22,1-19). Probabil că a fost odată un loc înalt de cult canaanit.