Shalom! Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului! (Ps. 121, 6)

MORMÂNTUL MAICII DOMNULUI

Traversând valea Cedronului, pe stânga şoselei, se află mausoleul renumitului istoric musulman Mudjir ed-Dân († 1521), mausoleu refăcut în 1946. Două rânduri de trepte coboară de la mausoleu spre curtea sau atriumul mormântului Mariei.
Noul Testament nu ne spune nimic despre moartea sfintei Fecioare. Ultima menţiune pe care o face Noul Testament cu privire la Maria o găsim în Faptele apostolilor: „După înălţarea lui Isus la cer, apostolii s-au reîntors în cenacol unde erau statornici în rugăciune împreună cu Maria, mama lui Isus" (Fap 1,14). Unde şi-a trăit Maica Domnului ultimele zile ale vieţii sale pământeşti nu se poate şti precis.
Două oraşe îşi dispută onoarea de a-i fi pregătit mormântul: Efesul şi Ierusalimul.
Tradiţia efesiană susţine că apostolul Ioan a dus-o cu sine la Efes pe Maria pe care Isus i-o încredinţase pe Calvar. Această tradiţie este însă târzie şi, după opinia sfinţilor părinţi, Ioan s-a stabilit târziu la Efes, probabil după războiul din 70.
Împotriva tradiţiei de la Ierusalim se ridică următoarea obiecţie: de ce nu pomeneşte nimic despre un mormânt al Mariei la Ierusalim nici un pelerin până în secolul al VI-lea, nici măcar sfântul Ieronim care locuia aproape de Ierusalim? Această lipsă de informaţii s-ar putea explica printr-un complot al tăcerii cu care sfinţii părinţi şi Biserica oficială de origine elenistică au înconjurat toate locurile de cult ţinute de iudeo-creştini. Exemplul cel mai bine cunoscut în această privinţă este biserica Bunei-Vestiri de la Nazaret, pe care Biserica oficială a ignorat-o atât timp cât a fost în mâinile iudeo-creştinilor şi despre care sfântul Epifanie († 403) şi sfântul Ieronim (†419) nu spun nici un cuvânt; săpăturile recente dovedesc existenţa unui lăcaş de cult la Nazaret, datând cel puţin din secolul al III-lea.
Toate amănuntele cu privire la moartea şi înmormântarea Mariei le avem din diferite redactări ale unei cărţi apocrife numită Transitus Mariae. E o carte din secolele II-III, dar care cuprinde tradiţii din vremea apostolilor. Într-o versiune siriană a acestei cărţi, găsim dispoziţia primită de apostoli la moartea Mariei: „În dimineaţa aceasta luaţi-o pe stăpâna Maria şi mergeţi în afara Ierusalimului pe drumul care duce la capătul văii, dincolo de Muntele Măslinilor. Iată, sunt acolo trei grote: una largă spre exterior, apoi alta spre interior şi o cămăruţă înăuntru cu o bancă înălţată din argilă în partea de răsărit. Mergeţi şi aşezaţi-o pe Cea Binecuvântată pe banca aceea". Cartea dă mărturie că acest mormânt era venerat ca un sanctuar încă din secolul al II-lea şi că acest lăcaş de cult era proprietatea iudeo-creştinilor. Cum primii scriitori creştini îi considerau pe iudeo-creştini eretici, ei nu au luat niciodată în consideraţie cărţile lor apocrife; ca atare, textul cărţii Transitus Mariae a căzut în uitare ca şi amintirea locului în care a fost depus trupul Mariei.
Mormântul venerat de comunitatea iudeo-creştină de la început a trecut în secolul al V-lea în posesia creştinilor de origine păgână care, ca şi în cazul mormântului lui Isus, l-au izolat de restul mormintelor săpate în piatră, lăsându-l singur în mijloc. Despre existenţa unui sanctuar al Fecioarei în câmpiile lui Iosafat ne vorbeşte pentru prima dată un document copt (egiptean) din secolul al V-lea. El a fost consacrat Maicii Domnului de către Juvenal, patriarhul Ierusalimului, care, după Conciliul din Calcedon (451), a pledat cu succes pentru autenticitatea mormântului Fecioarei de la Ierusalim în faţa împăratului Marcian.
Tot în secolul al V-lea, se constată un transfer însemnat de cult al Maicii Domnului la mormântul ei din valea lui Iosafat. Până în secolul al V-lea Biserica din Ierusalim (nu cea iudeo-creştină) mergea în pelerinaj la 15 august la o biserică construită în cinstea Maicii Domnului de către Hikelia, soţia unui înalt funcţionar, pe una din moşiile ei la Kathisma, la jumătatea drumului între Ierusalim şi Betleem. La această biserică se comemorau mai multe evenimente: naşterea lui Beniamin şi moartea Rahelei, un popas sau loc de odihnă al Mariei în drum spre Betleem şi un alt popas făcut în drumul spre Egipt. La un moment dat, găsim sărbătoarea de la Kathisma celebrată la 13 august, iar ceremonia de la 15 august transferată la sanctuarul din valea lui Iosafat, locul de popas, de odihnă veşnică rezervat Mariei. Această dată avea să fie adoptată de împăratul Mauricius când avea să impună pentru tot imperiul sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Sărbătoarea cunoştea o pregătire de 40 de zile în care timp creştinii locuiau în colibe improvizate pe valea Cedronului. Tot pe vremea împăratului Mauriciu (582-602) s-a construit o bazilică superioară, vechiul sanctuar cu mormântul Maicii Domnului devenind astfel criptă subterană. Potrivit unui martor al vremii, când perşii au pus stăpânire pe Ierusalim, biserica ce conţinea mormântul sfintei Maria a fost printre cele dintâi distruse. Putem presupune că stareţul Modest a reconstruit şi acest sanctuar o dată cu celelalte biserici din Ierusalim. Această biserică o descria la 670 pelerinul Arculf: „Biserica are două nivele, iar nivelul inferior, construit sub o boltă de piatră, este remarcabil prin forma sa rotundă. Altarul este situat în partea de răsărit; la dreapta lui se vede, făcut în piatră, mormântul gol unde trupul Mariei a fost depus câtva timp... Nivelul superior al bisericii Sfânta Maria are de asemenea formă rotundă". După ravagiile făcute de califul Hakim, cruciaţii au găsit biserica în ruină. E vorba de biserica superioară, biserica inferioară fiind cruţată întotdeauna de distrugere, întrucât musulmanii au venerat şi venerează mormântul aceleia care a fost mama profetului Isus. Godefroi de Bouillon a stabilit aici o abaţie de benedictini cu numele de Notre Dame de Iosafat, filială a mănăstirii de la Cluny; o mănăstire însemnată al cărei abate purta mitră şi inel, posedând toată valea lui Iosafat unde călugării au instalat pretutindeni mori, având o mulţime de biserici şi capele în Orient, precum şi numeroase posesiuni în Italia şi Sicilia. Benedictinii au refăcut biserica exterioară şi cripta; au făcut o nouă intrare, mai practică, spre mormântul Fecioarei; un pelerin remarca faptul că erau tot atâtea trepte de coborâre în criptă câte trepte erau pentru urcarea în bazilica superioară. Alături au construit abaţia şi un spital pentru pelerinii săraci şi bolnavi, întreg complexul fiind înconjurat cu ziduri şi turnuri de apărare. Sanctuarul era frumos ornamentat cu fresce. Mormântul Fecioarei era înveşmântat în marmură, având deasupra un baldachin din aur şi argint sprijinit pe mici coloane de marmură.
Saladin a ras până la pământ biserica exterioară, abaţia, spitalul şi dependinţele folosind materialul pentru repararea zidurilor cetăţii. A cruţat însă cripta în onoarea Preafericitei Mame a profetului Isus, soldaţii lui jefuind, bineînţeles, tot ce era de preţ în ea. Molozul care s-a prăbuşit a acoperit ferestrele criptei, aceasta rămânând astfel întunecată, fără lumină din afară, aşa cum se prezintă şi astăzi. Aspectul ei este jalnic mai ales din cauza fumului de lumânări şi a inundaţiilor pe care le provoacă uneori ploile, având în vedere diferenţa de nivel a terenului.
Coborând pe scara impresionantă, pe stânga se poate vedea capela închinată sfântului Iosif. Aici, pe vremea cruciaţilor, erau două morminte: al Mariei, soţia regelui Baudouin al II-lea, şi cel al mamei lui Boemond alIII-lea, principe de Antiohia. Pe dreapta este mormântul reginei Melisenda. Melisenda, fiica cea dintâi născută a regelui Ierusalimului Baudouin al II-lea, a fost dată în căsătorie lui Foulque d'Anjou cu dreptul de succesiune la tron. Suspectată pe nedrept de infidelitate, a avut enorm de suferit. La moartea soţului a condus cu multă destoinicie Regatul Latin în numele fiului ei minor, Baudouin al III-lea. Ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o la feuda de la Nablus, consacrându-se faptelor de binefacere. Mormântul i-a fost transformat într-o capelă închinată Sfinţilor Ioachim şi Ana. Mormântul Fecioarei, cu două intrări joase pentru pelerini, se află la capătul treptelor, pe dreapta. După venirea mamelucilor sanctuarul a fost deservit de preoţii sirieni, dar mai târziu au primit autorizaţia să slujească latinii, grecii, georgienii, abisinienii, iacobiţii şi maroniţii, fiecare confesiune având câte un altar. Latinii aveau privilegiul să celebreze Liturghia chiar pe mormântul Fecioarei. Latinii, reprezentaţi prin călugării franciscani, au fost expulzaţi cu forţa de greci în anul 1757, după o perioadă de proprietate exclusivă; le este îngăduit să intre numai de trei ori pe an pentru o scurtă rugăciune publică. Astăzi oficiază la mormântul Fecioarei grecii, armenii, sirienii şi copţii.
Musulmanii vin şi ei în continuare să se închine în faţa unui mirhâb, o nişă făcută în perete indicând direcţia spre Mecca. Locul e venerat de musulmani întrucât, după cum afirmă istoricul lor Mudjir ed-Dân, Mahomed a zărit o lumină deasupra mormântului surorii sale Maria în timpul călătoriei sale nocturne la Ierusalim.