Shalom! Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului! (Ps. 121, 6)

Qumran

Qumran sau, mai exact, Khirbet Qumran (Ruinele de la Qumran) este numele modern al locului, întrucât numele antic nu este cunoscut.
Pe acest loc de pe ţărmul vestic al Mării Moarte, la 19 km sud de Ierihon, în secolul al VIII-lea î.C. israeliţii au construit o mică fortăreaţă probabil pe locul fostei Cetăţi a Sării pe care Iosua a repartizat-o tribului lui Iuda (cf. Ios15,62).
Când a căzut Regatul lui Iuda, fortăreaţa a dispărut; au fost găsite urmele unui incendiu.
Către anul 150 î.C. vreo 50 de iudei din secta numită a Esenienilor (tămăduitorilor) au venit în această regiune toridă cu intenţia de a se izola, de a se separa de restul oamenilor, spre a duce o viaţă desăvârşită. Filon, Iosif Flaviu şi Pliniu vorbesc despre adepţii acestei secte care îşi intitulau comunitatea lor Alianţa sau Noua Alianţă.
Secta luase fiinţă la Babilon ca o reacţie împotriva relaxării religioase care provocase pedeapsa lui Dumnezeu sub forma exilului (586-538 î.C.).
Când unii membri au intrat în Iudeea către anul 164 î.C., s-a declarat conflictul între ei şi tradiţia existentă în ţară.
Ruptura acestei comunităţi de iudaismul oficial era cauzată de o mare nemulţumire: haşmoneii, după ce şi-au consolidat puterea, au ajuns la compromisuri cu elenii. Sub influenţa acestora s-a abandonat vechiul calendar solar, pentru a adopta, sub Antioh Epifan, calendarul lunar, ceea ce deplasa de la locul lor sărbătorile de la templu. Viaţa preoţilor de la templu era departe de a fi exemplu pentru ceilalţi şi se punea în discuţie însăşi legitimitatea succesiunii sacerdotale din momentul în care Ionatan Macabeul a aranjat să fie numit în 152 î.C. mare preot de către regele Alexandru Bala.
Marele convertit pe care l-au câştigat esenienii în Iudeea a fost aşa-numitul Învăţător al dreptăţii. El aparţinea familiei Sadoq, din care în mod obişnuit se alegea marele preot. El însuşi a funcţionat ca mare preot timp de şapte ani până când a fost deposedat de această onoare de Ionatan Macabeul, omul care s-a pus de acord cu politica elenistică şi pe care textele de la Qumran îl numesc Preotul Rău. Acest lucru l-a determinat să treacă de partea esenienilor.
Aşadar, adepţii noii secte, refuzând să se lase contaminaţi de impurităţile care dezonorau templul, s-au separat de lumea păcătoasă şi perversă pe care Dumnezeu avea să o nimicească – păgâni şi israeliţi infideli laolaltă – convinşi că ei formează adevăratul Israel pe care Dumnezeu şi l-a rezervat pentru vremurile de pe urmă.
Neputând să ridice un alt sanctuar în afară de cel pe care Dumnezeu însuşi şi-l alesese la Ierusalim, au înlocuit jertfele legale de la templu, devenite impracticabile, cu jertfa propriei lor vieţi de rugăciune şi de meditaţie. Astfel au adoptat toate regulile de puritate legală, inclusiv înfrânarea sexuală, la care erau ţinuţi preoţii la templu când aduceau Domnului jertfă. Astfel se explică în parte celibatul lor; înfrânare perpetuă întrucât viaţa lor era o jertfă neîntreruptă adusă Domnului. Întrucât era o mişcare de natură escatologică, şi-au însuşit întocmai chemarea profetului Isaia:
„Pregătiţi în pustiu calea Domnului, pregătiţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!" (Is 40,3).
Şi s-au retras în inima celui mai dezolant pustiu.
La sfârşitul domniei lui Ioan Hircan (134-103 î.C.) un alt grup de farisei persecutaţi la Ierusalim s-au adăugat la Rămăşiţa lui Israel de la Qumran. În această perioadă numărul esenienilor trebuie să se fi urcat la circa 200. A fost nevoie să se construiască noi edificii şi mai ales noi rezervoare de apă.
Esenienii formau o adevărată mănăstire. Trăiau în grotele din jur şi în corturi, dar se adunau în mănăstirea de la Qumran pentru activităţile comunitare. Învăţătorul dreptăţii le-a compus Regula comunităţii. Pentru ca ei, Fiii luminii, să nu aibă nici un contact cu Fiii întunericului din afară, îşi aveau toate serviciile necesare în cadrul mănăstirii; atelierele de olărie, de fierărie, de vopsitorie pot fi văzute la locul fostei mănăstiri. Hrana şi-o procurau din cultivarea unui teren la 3 km spre vest – Ein Feşka – în jurul câtorva izvoare şi din creşterea vitelor.
Ziua o petreceau în muncă şi rugăciune. Ziua de muncă începea înainte de răsăritul soarelui: o parte mergeau la câmp, o parte la meşteşugurile lor, o parte se dedicau studiului şi scrisului; o sală lungă de 5 m numită scriptorium şi două călimări descoperite printre ruinele mănăstirii dau mărturie despre această nobilă îndeletnicire.
Munca se întrerupea spre amiază şi se relua după servirea prânzului până la apusul soarelui când se lua cina. Prânzul şi cina erau ospeţe rituale însoţite de numeroase abluţiuni şi rugăciuni. Fiecare membru al comunităţii primea pâine, vin şi un castron cu un singur fel de mâncare pentru toată ziua care consta din carne de vită, de oaie sau de capră fiartă şi, mai rar, friptă. Din ruinele unei camere de lângă sala de mese arheologii au scos la iveală 700 de castroane, 210 farfurii şi 75 de cupe aşezate în ordine. Nu se ştie ce rit religios era legat de grămezile de vase învelite şi îngropate cu grijă. Ziua de sâmbătă era consacrată celui mai riguros repaus, fiind consacrată în întregime lecturii şi interpretării textelor sfinte, rugăciunii şi meditaţiei: repausul era atât de strict încât sâmbăta esenienii nu ieşeau afară pentru treburile lor, întrucât în această zi nu le era îngăduit să sape gaura regulamentară.
Esenienii se consacrau studierii Legii 24 de ore din 24, împărţindu-se în grupuri de câte zece care se succedau zi şi noapte. Cimitirul, situat la 50 m, distanţă numără circa 1100 de morminte; faptul că s-au găsit osemintele a şapte femei şi 2 copii dă de înţeles că în apropierea mănăstirii trăiau şi câteva familii care împărtăşeau acelaşi ideal de viaţă religioasă în cadrul vieţii conjugale. Puţini au trăit peste 40 de ani.
Pentru numeroasele abluţiuni rituale se aflau în mănăstire zece bazine de apă şi un ingenios sistem de captare şi canalizare a apei.
Viaţa comunităţii era inspirată de o fidelă observare a tuturor prescripţiilor Legii şi o asceză extrem de severă. Practicau cele trei virtuţi călugăreşti: sărăcia, ascultarea şi castitatea. Sărăcia mergea până acolo încât hainele oferite de comunitate erau purtate până când deveneau inutilizabile. Cea mai mică neascultare faţă de regulile comunităţii sau faţă de superiorul mănăstirii era sever pedepsită după un barem fix.
Noii aspiranţi erau admişi în comunitate după un an de probă şi de noviciat sever. Noului admis i se oferea haina albă în cadrul unei ceremonii solemne, după ce promitea fidelitate faţă de Dumnezeu, ascultare faţă de regulament şi autoritate şi păstrarea secretului cu privire la uzanţele şi învăţătura comunităţii.
Idealul vieţii spirituale a esenienilor era exprimat prin trei iubiri:
– Iubirea faţă de Dumnezeu reflectată în observarea riguroasă a Legii.
– Iubirea faţă de aproapele; aproapele neexistând în afara comunităţii. Toţi membrii erau egali între ei, cei care exercitau autoritatea trebuind să facă jurământ că îi vor respecta pe subalterni. În centrul mănăstirii se afla sala de consiliu, semn al democraţiei perfecte îngemănate cu ascultarea liber acceptată care se practica în această comunitate monastică. Iubirea de aproapele se reflecta mai ales în atenţia cu care erau îngrijiţi bolnavii şi bătrânii.
– Iubirea faţă de virtute, adică fuga de orice plăcere şi viaţa ascetică riguroasă.
Mişcarea de la Qumran reprezintă nivelul cel mai înalt de viaţă spirituală la care a ajuns iudaismul. Originalitatea acestei mişcări stă în coerenţa vieţii cu Legea lui Dumnezeu, în împlinirea riguroasă a voinţei lui Dumnezeu exprimată în Sfintele Scripturi.
Anumite afinităţi ale spiritualităţii esenienilor cu învăţătura creştină sunt evidente. Mai întâi afinităţi de limbaj: limbajul lui Ioan Botezătorul e asemănător cu cel al Regulei comunităţii de la Qumran; episodul lui Anania şi Safira se aseamănă cu o pedeapsă eseniană; expresiile Fiii luminii şi Fiii întunericului sunt folosite de sfântul apostol şi evanghelist Ioan. Nu e de mirare că prima comunitate creştină, în special cea iudeo-creştină, a împrumutat expresii şi modele de la Qumran. E posibil ca unii dintre primii creştini şi chiar dintre ucenicii lui Isus să fi fost educaţi în această ambianţă. Iosif Flaviu afirmă că cele mai bune familii încredinţau esenienilor educaţia copiilor lor. Ioan Botezătorul despre care Evanghelia scrie că „a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel" a crescut cu toată probabilitatea în această ambianţă (cf. Lc 1,80). Însuşi Isus când, după botez, s-a retras în pustiu, trebuie să-i fi cunoscut pe aceşti călugări.
Dar cu toate aceste asemănări de suprafaţă, deosebirile dintre învăţătura creştină şi cea eseniană sunt esenţiale şi fundamentale.
Respingerea legalismului şi a formalismului religios, extinderea iubirii la toţi oamenii, inclusiv la duşmani, universalismul, reînnoirea vechii alianţe de Isus care îşi atribuie o autoritate superioară aceleia a lui Moise, persoana lui Isus ca normă de viaţă morală şi spirituală, erau lucruri de neconceput în secta esenienilor. Asemănările secundare care provin din fondul iudeu comun al sectei de la Qumran şi al primei comunităţi creştine nu ating esenţa revelaţiei creştine.
În anul 31 î.C. un cutremur de pământ a distrus mănăstirea, astfel încât esenienii au abandonat acest loc timp de 30 de ani. Unde au locuit în acest răstimp? Nu se ştie. Probabil la Ierusalim unde aveau un cartier al lor şi o poartă pe care intrau şi ieşeau numai ei pentru a nu se amesteca cu restul omenirii păcătoase: cartierul şi poarta lor erau pe colina Sionului. După moartea lui Irod cel Mare s-au reîntors la Qumran, reconstruindu-şi mănăstirea, unde şi-au reluat viaţa obişnuită.
În anul 68, fie că i-a izgonit Vespasian, fie că au fugit din proprie iniţiativă la apropierea armatelor romane, un singur călugăr a reuşit să se refugieze la Masada purtând cu el un pergament: Cântările jertfelor de sâmbătă.
Nu este exclus ca Vespasian să fi făcut experienţa pe care o povesteşte Iosif Flaviu utilizând esenieni: venind personal într-o călătorie pe ţărmul de nord al Mării Moarte spre a verifica proprietăţile apei, a aruncat în mare oameni legaţi care nu ştiau să înoate spre a constata dacă apa îi ţine la suprafaţă. La a doua revoltă a evreilor, Qumranul a devenit unul din centrele de rezistenţă ale insurgenţilor până când a fost nimicit de Adrian.
Praful uitării şi al pustiului s-au aşternut peste Qumran până în vremurile noastre când a revenit cu mare răsunet în actualitate.
În primăvara anului 1947 un beduin de 15 ani, cu numele ed-Dib (Lupul) din tribul Ta'amira, intrând într-una din grotele din apropierea fostei mănăstiri, căutând o capră rătăcită, a făcut fără să vrea, cea mai mare descoperire biblică din istorie: a găsit o serie de vase de lut pline cu manuscrise. Arheologii au pătruns în toate grotele descoperind 40.000 de fragmente de documente care s-au păstrat timp de 2000 de ani datorită temperaturii extrem de uscate. Printre texte se numără textul aproape complet al cărţii lui Isaia, toate cărţile Bibliei cuprinse în canonul ebraic, în afară de cartea Esterei, mai mult sau mai puţin mutilate, texte apocrife, comentarii biblice, imnuri, Regula Comunităţii, Regula Congregaţiei. Textele au fost scrise în secolul I î.C. în scriptoriumul mănăstirii din Qumran. Cele mai multe texte au fost găsite în peştera nr. 4; fugind din calea romanilor, esenienii şi-au ascuns biblioteca în această grotă, cu intenţia de a o regăsi la întoarcere; a regăsit-o micul beduin după 2000 de ani. Un număr de manuscrise a fost găsit şi în celelalte zece grote care serviseră de locuinţe călugărilor.
Pentru a adăposti această inestimabilă comoară descoperită pe ţărmul Mării Moarte s-a construit Sanctuarul Cărţii de la Ierusalim.