Shalom! Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului! (Ps. 121, 6)

Bazilica "Sf. Mormânt" - Ierusalim: LOCUL ÎNVIERII.

Click aici, pentru a vedea fotografii panoramice de la Bazilica Sfântului Mormânt!

Sfântul Mormânt
Pelerinul care vine la bazilica Sfântului Mormânt, privind-o mai întâi de afară şi apoi intrând înăuntru, trăieşte în mod inevitabil un sentiment de decepţie: altfel îşi imaginase cel mai sfânt sanctuar de pe pământ al creştinătăţii. Ceea ce întâlneşte aici contrastează puternic cu frumuseţea, curăţenia şi valoarea artistică a celor două sanctuare musulmane de pe platforma templului. La Sfântul Mormânt pelerinul găseşte o construcţie enormă, haotică, foarte eterogenă ca stil, incapabilă să producă vreo emoţie estetică, să sugereze marile mistere ale mântuirii care s-au petrecut acolo şi să reflecte gloria lui Cristos înviat.

Topografia şi istoricul Sfântului Mormânt
Localizarea Golgotei şi a Sfântului Mormânt este una dintre cele mai sigure din Ţara Sfântă. Arheologia contemporană confirmă pe deplin vechea tradiţie locală a comunităţii creştine de la Ierusalim cu privire la aceste două obiective.
După ce a fost pronunţată sentinţa nedreaptă de condamnare la moarte, Isus a fost condus la locul numit Calvar, care în evreieşte se numeşte Golgota (cf. Mt 27,33; In 19,17), în afara Ierusalimului, dar în apropierea zidurilor cetăţii, nu departe de una din porţile cele mai frecventate: „Mulţi dintre iudei au citit această inscripţie pentru că locul unde fusese răstignit Isus era aproape de cetate" (In 19,20). „De aceea şi Isus, ca să sfinţească poporul cu însuşi sângele său, a pătimit dincolo de poartă" (Evr 13,12).
„În locul unde fusese răstignit Isus era o grădină; şi în grădină era un mormânt nou în care nu mai fusese pus nimeni. Deoarece era ziua Pregătirii iudeilor, pentru că mormântul era aproape, l-au pus acolo pe Isus" (In 19,41-42).
Nu numai sfântul Ioan, dar şi ceilalţi trei evanghelişti amintesc că locul răstignirii se numeşte în evreieşte, sau mai exact, în aramaică, Golgota, adică Craniu sau Căpăţână (cf. Mt 27,33; Mc 15,22; Lc 23,33); denumire sinistră provenind de la aspectul deosebit al proeminenţei terenului bine cunoscut de toată lumea pentru că acolo aveau loc de obicei execuţiile capitale. Această ridicătură de teren unde a fost înfiptă crucea lui Isus nu e niciodată numită de evanghelişti munte, aşa cum o numeşte toată lumea: muntele Calvarului, ci e menţionată întotdeauna cu numele generic de loc. Cu privire la originea numelui de Căpăţână sau Craniu dat acestui loc sunt mai multe păreri; el ar veni de la craniile celor răstigniţi expuse publicului în semn de avertizare, fiind vorba de locul unde se petreceau execuţiile publice; sau ar veni de la craniul primului om, Adam, înmormântat, potrivit unei legende creştine, în acest loc; sau, mai probabil, numele ar proveni de la forma terenului care amintea de căpăţâna unui om. Micuţa colină se afla la marginea drumului, astfel încât trecătorii au putut citi motivul condamnării la moarte afişat pe cruce şi să facă ironii la adresa lui Isus, iar femeile creştine au putut să asiste de la o oarecare distanţă la ultimele clipe ale agoniei sale (cf. Mt 27,39.55; Mc 15,29 şi 40; Lc 23,49). Ceea ce se numeşte în mod obişnuit muntele Calvar sau Golgota, nu are astăzi mai mult de 5 metri înălţime de la nivelul pardoselii bazilicii. Săpăturile făcute recent arată însă că între timp terenul s-a înălţat datorită ruinelor care s-au suprapus în mai multe rânduri, înălţimea colinei fiind pe vremea lui Isus de 10 metri.
În ceea ce priveşte mormântul în care a fost aşezat trupul lui Isus după coborârea de pe cruce, informaţiile evangheliştilor sunt clare: la poalele colinei, Iosif din Arimateea „om înstărit" (Mt 27,57), „bun şi drept" (Lc23,50), „membru de frunte al Sinedriului" (Mc 15,43), „ucenic în ascuns al lui Isus" (In 19,38), avea o grădină unde săpase în stâncă un mormânt.
Informaţiile pe care ni le dau evangheliştii cu privire la executarea şi înmormântarea lui Isus în afara zidurilor cetăţii concordă perfect cu legislaţia romană în vigoare şi cu cea evreiască: „Omul acesta să fie pedepsit cu moartea, toată adunarea să-l ucidă cu pietre afară din tabără" (Num 15,35-36; Dt 22,21-24).
La ora actuală atât Calvarul cât şi Sfântul Mormânt se află în interiorul vechii cetăţi a Ierusalimului. Pe vremea lui Isus însă şi Calvarul şi Sfântul Mormânt se aflau în afara zidurilor cetăţii.
Această zonă a fost înglobată în interiorul cetăţii pe vremea regelui Irod Agripa (41-44 d.C.) care a extins Ierusalimul spre nord construind cel de al treilea zid care, în mare, coincide cu actualul zid, construit de Soliman Magnificul, care împrejmuieşte cetatea Ierusalimului. Ierusalimul este înconjurat din trei părţi de văi adânci şi prăpăstioase. Numai spre nord este legat de lanţul muntos al Iudeii. Deci în această direcţie se afla şi Golgota, ridicătura de pământ pierdută printre povârnişurile colinei Garebului. Ultimele cercetări făcute în perimetrul bazilicii Sfântului Mormânt între 1960-1970, au dus la concluzia că zona a fost o imensă carieră de piatră exploatată timp de mai multe secole atunci când la Ierusalim se construiau noi cartiere. Nu se ştie când a fost abandonată această carieră. Fapt este că pe vremea lui Isus fosta carieră în parte se umpluse cu pământ făcând terenul cultivabil; aşa se explică grădina lui Iosif din Arimateea în această zonă.
Săpăturile arheologice făcute pe locul unde se află actuala casă de oaspeţi Sfântul Alexandru, la circa 200 de metri distanţă de Sfântul Mormânt şi de Calvar, au dat la iveală o bucată de zid, care pare să fie din zidul de nord al Ierusalimului, precum şi un prag de poartă, Poarta numită a lui Efraim de pe vremea lui Isus care dădea spre zona Golgotei, zona grădinilor şi a mormintelor, pe terenul fostei cariere de piatră. Cazul lui Isus nu era izolat; terenul era presărat cu morminte. În peretele de stâncă al bazilicii, în partea de apus, se poate vedea şi astăzi un mormânt numit al lui Iosif din Arimateea, datând din anii 135 î.C. –16 d.C.
Aşadar, la 40 de metri distanţă de ridicătura Golgotei, în peretele de stâncă al fostei cariere, Iosif îşi săpase un mormânt pentru el însuşi şi pentru familia sa, dar în care avea să fie depus trupul lui Cristos. Cum arăta acest mormânt? Poate era format dintr-o singură încăpere sepulcrală având suprafaţa de câţiva metri pătraţi; poate era format, lucru obişnuit la evrei, dintr-o cameră şi un vestibul în care, timp de trei zile după înmormântare, veneau rudele să jelească. Pelerinii din primul mileniu par să nu fi văzut decât o singură încăpere, dar aceasta nu dovedeşte nimic, deoarece sfântul Ciril din Ierusalim afirmă că iniţial a existat şi un vestibul distrus ulterior de arhitecţii lui Constantin. Erau două moduri de a înmormânta. Primul: cadavrul era introdus într-un loculus săpat în peretele camerei mortuare, numit în evreieşte khokim, având formă de cuptor. Al doilea: mortul era aşezat pe o banchetă laterală, tăiată în peretele camerei mortuare, având deasupra o arcadă săpată de asemenea în piatră. După mărturia pelerinilor, pentru Cristos a fost folosită a doua formă de înmormântare: piatra pe care a fost aşezat trupul a fost întotdeauna venerată de-a lungul peretelui dinspre nord al Sfântului Mormânt. Intrările celor două încăperi funerare erau atât de înguste şi joase încât trebuia să îngenunchezi sau să te apleci profund pentru a putea intra înăuntru. O piatră uriaşă de formă rotundă, asemenea unei pietre de moară, astupa intrarea exterioară. Ceea ce îndreptăţea îngrijorarea femeilor sfinte în timp ce se îndreptau în dimineaţa învierii spre mormânt: „Cine ne va prăvăli piatra de la uşa mormântului? Dar când şi-au ridicat ochii au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese prăvălită" (Mc 16,3-4).
Ridicătura Calvarului în care fusese înfiptă crucea Mântuitorului ca şi mormântul care îi adăpostise trupul neînsufleţit şi fusese martorul învierii, au devenit sacre şi au fost venerate de la bun început de comunitatea creştină de la Ierusalim. De altfel se cunoaşte marea preocupare pe care au avut-o totdeauna evreii de a păstra amintirea mormintelor personalităţilor lor mai importante.
Se pare însă că exercitarea unui cult la Golgota a întâmpinat, ca şi predica apostolilor, dificultăţi serioase din partea capilor religioşi ai iudeilor. Aşa se explică informaţia pe care ne-o dă o carte apocrifă scrisă în această perioadă, anume că Protonice, soţia împăratului roman Claudiu (10 î.C. –54 d.C.), adeptă în ascuns a creştinismului, venind în vizită în patria lui Isus şi aflând că iudeo-creştinii sunt împiedicaţi să se roage la Calvar şi la Sfântul Mormânt, a dat ordin autorităţii iudaice să le cedeze cele două locuri sfinte.
În realitate, cultul primilor creştini la Calvar a fost destul de limitat; el se reducea la rugăciunea individuală, la aprinderea candelelor şi la ofranda de tămâie într-o mică grotă săpată în stâncă la poalele Calvarului în partea de răsărit. Cu ocazia săpăturilor efectuate în acest loc între anii 1973-1977 s-a descoperit la 70 de centimetri sub pardoseala actualei bazilici mica grotă în care se rugau primii creştini; ea se află la doi metri distanţă de aşa-numita capelă a lui Adam. Dimensiunile ei sunt foarte mici: 2 m lungime şi tot atâta lăţime. O mică adâncitură în formă de şanţ servea pentru arderea tămâiei.
Cu ocazia primei revolte a evreilor împotriva romanilor, iudeo-creştinii şi-au adus aminte de avertismentul Mântuitorului: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el şi cei care se află pe ogoare să nu intre în el" (Lc 21,20-21).
Simţind că se apropie catastrofa, creştinii au părăsit Ierusalimul împreună cu episcopul lor Simeon, refugiindu-se în Transiordania. Se pare că exilul nu a fost prea lung; odată terminat războiul, creştinii s-au reîntors în Cetatea Sfântă, continuând să înconjoare cu aceeaşi veneraţie Calvarul şi Mormântul Domnului. Atitudinea de ostilitate a fraţilor lor iudei împotriva noii credinţe i-a împiedicat să construiască vreun sanctuar în aceste locuri sfinte.
Moartea lui Cristos a stat de la bun început în centrul reflecţiei creştinilor. Au apărut foarte curând cărţi apocrife ca: Grota comorilor, Lupta lui Adam, Evanghelia lui Bartolomeu etc. care încercau să explice cum anume s-a înfăptuit mântuirea neamului omenesc prin moartea lui Cristos. Evident, Golgota a fost aşezată în centrul acestor povestiri. Într-o mică grotă sub Calvar, spre apus, numită capela lui Adam, iudeo-creştinii au aşezat – bineînţeles nu în sens strict istoric, ci în sens teologic – locuinţa primului om izgonit din Paradis; aici Adam a făcut pocăinţă şi tot aici a fost înmormântat. În această grotă era localizat infernul unde Isus a coborât după înviere spre a-l elibera pe Adam şi pe toţi drepţii, care aşteptau răscumpărarea.
Aceste idei de origine iudeo-creştină circulau în jurul Calvarului când, izbucnind a doua revoltă a iudeilor (132-135), împăratul Adrian a luat măsurile drastice pe care le cunoaştem: Ierusalimul şi-a pierdut numele devenind Aelia Capitolina. A fost tăiată o stradă largă flancată de porticuri – Cardo Maximus – care traversa mijlocul oraşului de la actuala Poartă a Damascului la nord, până la actuala Poartă a Sionului la sud. Către mijlocul acestei mari artere Adrian a construit spre apus Forul şi Capitoliul, un complex monumental care se întindea de la Cardo Maximus până la colina stâncoasă a Garebului, înglobând toată zona Calvarului. Terenul a fost nivelat, astfel încât Calvarul şi Sfântul Mormânt au dispărut sub uriaşa platformă pe care împăratul roman avea să construiască sanctuarele închinate divinităţilor păgâne. Intenţia lui Adrian de a profana locurile sfinte ale creştinilor şi de a le sustrage veneraţiei este evidentă; deasupra Mormântului Domnului, pe terenul nivelat, a apărut forul cu mici temple închinate zeilor printre care trona Jupiter; deasupra Calvarului cu grota lui Adam, a apărut un mic templu cu şase coloane în care domina statuia lui Venus – Ishtar; conform mitologiei, aceasta ar fi coborât în infern pentru a-l elibera pe Tamuz. Acest lucru s-a făcut cu intenţia de a substitui ideea creştină a coborârii lui Isus la cei morţi. Potrivit concepţiei iudeo-creştinilor, în grota în care fusese înmormântat Adam mai fuseseră înmormântaţi şi alţi şapte drepţi ai Vechiului Testament care aşteptau şi ei descensus ad inferos (coborârea lui Isus la cei morţi).
Sfântul Ieronim scria preotului Paulin: „Din vremea lui Adrian şi până la domnia lui Constantin, adică circa 180 de ani, pe locul învierii a fost venerată statuia lui Jupiter, iar pe stânca crucii a fost plasată de către păgâni o statuie de marmură a lui Venus. Autorii prigoanei voiau în felul acesta să facă să dispară credinţa în înviere şi în cruce, pângărind locurile sfinte cu idolii lor". Gestul lui Adrian avea să fie providenţial mai târziu pentru localizarea Calvarului şi a Sfântului Mormânt. Timp de 200 de ani cele două locuri sfinte au rămas înmormântate sub platforma forului; dar amintirea lor nu s-a pierdut căci cele două temple păgâne de deasupra indicau exact unde se află.
Adrian i-a expulzat pe evrei din Ierusalim. Comunitatea iudeo-creştină a fost înlocuită cu comunitatea creştinilor convertiţi de la păgânism; noua comunitate a preluat tradiţia cu privire la Calvar şi la Sfântul Mormânt, păstrând în continuare amintirea lor. Deşi profanate de păgâni, creştinii nu au încetat să vină şi să se închine la aceste locuri sfinte. La îndemnul sfintei Elena, împăratul Constantin a demolat forul şi capitoliul din Ierusalim spre a redescoperi şi a reda cultului creştin Calvarul şi Mormântul Domnului. În jurul lor a voit să construiască un ansamblu de sanctuare care să reflecte mărinimia sa imperială. Realizarea grandiosului său proiect a fost încredinţată celor doi arhitecţi ai săi: Zenobiu şi Eustaţiu. Macarie, episcopul Ierusalimului, a fost însărcinat cu supravegherea lucrărilor.
Complexul edificiilor lui Constantin
1. Mausoleul Sfântului Mormânt.
2. Anastasis sau Rotonda.
3.Deambulatoriu în jurul bazilicii Anastasis.
4. Faţada bazilicii Anastasis.
5. Porticurile.
6. Grădina lui Iosif din Arimateea.
7.Calvarul şi spaţiul anterior ante crucem.
8. Spaţiul posterior al Calvarului post crucem.
9. Martyrium.
10. Cripta bazilicii dedicată de cruciaţi sfintei Elena.
11. Cisterna în care s-a descoperit Sfânta Cruce.
12. Faţada.
13. Exedra: Stânga: locul unde erau venerate Sfânta Cruce şi alte relicve. Dreapta: locul unde era venerată icoana Maicii Domnului care a impresionat-o profund pe Maria Egipteanca.
14. Atriumul bazilicii.
15. Cele trei porţi care dădeau din atrium în strada Cardo Maximus.
Pe măsură ce terenul era curăţat, creştinii puteau vedea cu uimire apărând din mijlocul grămezilor de moloz, aproape intacte Golgota şi Sfântul Mormânt.
Prima operaţie, după eliberarea terenului, a fost aceea de a se izola Sfântul Mormânt de restul colinei Garebului. Tăindu-se în rocă de jur împrejur, a rămas în mijloc mausoleul Sfântului Mormânt având probabil o formă rotundă. În jurul lui s-a săpat un spaţiu suficient pentru a se construi primul sanctuar, având o cupolă emisferică imensă la o înălţime de 30 de metri de sol. Acest sanctuar s-a numit Rotonda sau Anastasis. Alegerea cuvântului grec Anastasis care înseamnă înviere, arată accentul pe care îl punea Biserica de la început pe aspectul glorios al morţii şi învierii lui Cristos. Termenul de Sfântul Mormânt datează abia de la cruciaţi. Dinspre răsărit, faţada sanctuarului avea trei intrări; o poartă mare, principală şi două mai mici, laterale.
Dacă e să dăm crezare descrierilor entuziaste ale istoricului Eusebiu, ale sfântului Ciril, episcopul Ierusalimului, ca şi ale pelerinilor din această epocă, bazilica Anastasis era de o frumuseţe şi o splendoare de neimaginat. Mausoleul de stâncă al Sfântului Mormânt era îmbrăcat în marmură, mozaicuri, draperii şi alte obiecte ornamentale din aur şi argint. Deasupra lui un cerc de coloane de marmură legate între ele prin arcade, formau un fel de diademă. Natural, piatra de la intrare era la fel de bogat decorată. Să-l ascultăm pe Anonimul din Piacenza povestind ce a văzut el cu ocazia vizitei făcute în 570 la Sfântul Mormânt: „Mormântul în care a fost aşezat trupul Domnului este săpat în piatră naturală. Piatra cu care a fost închis mormântul se află în faţa mormântului şi culoarea este aceea a pietrei scoase din Golgota. Dar astăzi piatra este ornamentată cu aur şi pietre preţioase... Piatra mormântului este ca o piatră mare de moară. Ea poartă nenumărate ornamentaţii; de bare de fier sunt atârnate brăţări, coliere, inele, diademe, coroane, semne ale puterii impe-riale din aur şi pietre preţioase". Zidurile circulare şi coloanele bazilicii erau de asemenea înveşmântate în plăci de marmură de diferite culori şi în mozaicuri.
În faţa bazilicii Anastasis, spre răsărit, se întindea o curte pătrată cu latura de circa 30 m, flancată din toate părţile, cu excepţia părţii de răsărit, de porticuri. Porticurile se prelungeau în partea de nord şi cea de sud pe o distanţă de circa 60 m flancând cea de a doua bazilică a lui Constantin, numită Martyrium, până la atriumul de la intrarea acesteia. Din vechiul portic al lui Constantin nu a mai rămas astăzi decât zidul dinspre nord care se întinde de la sacristia latină până la capela închisorii lui Cristos. Această curte, numită grădina lui Iosif din Arimateea, era pavată cu dale de marmură. În colţul de sud-est al curţii se afla stânca sfântă a Calvarului, lăsată sub cerul liber. Întreaga ridicătură a Calvarului era îmbrăcată în plăci de marmură. Deasupra, creştinii au înfipt o cruce ornamentată cu diamante; crucea nu mai era instrumentul infamiei, ci simbolul victoriei. Slujbele religioase erau celebrate nu deasupra, ci la picioarele Calvarului; de aceea se numeau ante Crucem sau post Crucem, după cum aveau loc în faţa crucii spre apus, sau în spatele crucii spre răsărit.
Mai târziu s-a construit un altar pe Calvar şi o cruce preţioasă în care s-a încastrat un fragment din crucea adevărată; era darul făcut în 428 de împăratul Teodosie al II-lea. Atât altarul cât şi crucea erau adăpostite de un baldachin. Un grilaj de argint înconjura de jur împrejur Calvarul spre a-l apăra de devoţiunea uneori dăunătoare, a pelerinilor. După aproape 100 de ani, nobila matroană romană, Melania cea Tânără, a crezut de cuviinţă să construiască o capelă deasupra Calvarului spre a-l proteja de intemperii. În continuare, spre răsărit de bazilica Anastasis şi de curtea din faţa ei, Constantin a construit bazilica Martyrium închinată Sfintei Cruci şi destinată ceremoniilor religioase. Potrivit informaţiilor pe care ni le-a lăsat Eusebiu, dimensiunile erau impresionante: 45 m pe 26 m. Avea cinci naosuri. Plafonul în lemn sculptat şi aurit, coloanele impunătoare, capitelurile de argint, marmura de diferite culori, totul contribuia pentru a face din acest monument o adevărată şi minunată capodoperă. Faţada era prevăzută cu trei porţi care dădeau în atrium, iar din atrium, se ieşea prin portalurile înalte, în strada mare – Cardo Maximus.
La câţiva metri de absidă, din naosul central se cobora într-o criptă, iar de aici la locul numit Aflarea Sfintei Cruci care îşi mai păstrează şi azi aspectul iniţial de cisternă romană. La sfârşitul secolului al IV-lea, începutul secolului al V-lea, a început să circule tradiţia că în acest loc a fost descoperită, în prezenţa sfintei Elena şi în urma unor minuni care s-au petrecut, Sfânta Cruce care fusese aruncată acolo şi stătuse îngropată de la moartea lui Cristos. Împotriva autenticităţii acestei tradiţii stă faptul că Eusebiu, istoricul local şi serios al construcţiilor lui Constantin, nu face nici o aluzie la descoperirea Sfintei Cruci de către sfânta Elena, deşi nu-i scapă nimic cu privire la pietatea, generozitatea şi prezenţa împărătesei în timp ce se construiau sanctuarele creştine la Ierusalim. E posibil să fie la mijloc o pioasă substituire, anume, să i se fi aplicat mamei lui Constantin vechea legendă a lui Protonice, soţia împăratului Claudiu, care ar fi descoperit cele trei cruci, nu în cunoscuta cisternă, ci în chiar interiorul mormântului lui Isus. În tot cazul, la Ierusalim continuă să fie sărbătorită în fiecare an la 7 mai Descoperirea Sfintei Cruci.
Inaugurarea solemnă a celor două bazilici şi a întregului ansamblu a avut loc în prezenţa împăratului între 14 şi 21 septembrie 335.
Printre sărbătorile care au început să fie celebrate în bazilica Martyrium se remarcă sărbătoarea de la 14 septembrie, numită Înălţarea Sfintei Cruci. Ea înlocuia sărbătoarea iudaică a Corturilor. De aceea ţinea o săptămână cu începere din ziua de 13 septembrie, cât şi sărbătoarea Corturilor (Sucot). În această zi Sfânta Cruce era înălţată spre cele patru puncte cardinale, în timp ce se cânta de 400 de ori Kyrie eleison. Astfel era simbolizată afluenţa tuturor popoarelor pământului spre Ierusalim spre a-l adora pe Domnul în noile şi adevăratele sale corturi potrivit profeţiei lui Zaharia: „Toţi cei care vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului, vor urca în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, şi să prăznuiască sărbătoarea Corturilor" (Zah 14,16).
La nord şi la vest de Anastasis, Constantin a construit de asemenea un complex întreg de dependinţe care serveau de reşedinţă episcopului şi călugărilor care asigurau serviciile la cele două bazilici. Pelerina Eteria vorbeşte şi de un baptister, descriind ceremoniile care se desfăşurau cu ocazia botezurilor la Paşti.
În secolele care s-au scurs, pietatea credincioşilor şi a pelerinilor a simţit nevoia să reînvie anumite amintiri legate de Golgota şi de Sfântul Mormânt. Instrumentele pătimirii lui Cristos dispăruseră. Drept care s-au confecţionat facsimile care erau expuse cu ocazia procesiunilor şi a altor celebrări liturgice. Respectul şi grija cu care aceste obiecte erau înconjurate au sfârşit prin a se crede că sunt instrumentele autentice ale pătimirii lui Cristos. Cunoaşterea originii acestor relicve, care în parte se mai păstrează şi azi, ar putea să tempereze neîncrederea şi dispreţul cu care le privesc căutătorii de autenticitate istorică; la originea lor nu stă impostura de care sunt suspectate.
Tot în această perioadă s-a născut şi savuroasa legendă legată de altarul de piatră care se poate vedea şi astăzi în spatele Sfântului Mormânt, lipit de el în capeluţa copţilor. Pelerinul Teodosie (530) ne povesteşte următoarea istorioară în legătură cu acest altar. Întorcându-se într-o zi de la Betleem, Maica Domnului a binecuvântat o piatră pe care se aşezase spre a se odihni. Prefectul Urbiciu a tăiat mai târziu această piatră în formă de altar voind să o transporte la Constantinopol. Dar nu a reuşit. O forţă misterioasă trăgea înapoi boii înjugaţi la carul în care se afla piatra, împiedicându-i să iasă pe Poarta Ierusalimului. În faţa acestei intervenţii divine, Patriciu a renunţat la planul său; piatra a fost aşezată în chip de altar în bazilica Anastasis, în spatele mausoleului Sfântului Mormânt.
În anul 614 perşii lui Chosroe al II-lea, pătrunzând în Ierusalim, au incendiat şi distrus iremediabil Sfântul Mormânt. Cel puţin 375 de persoane care deserveau sanctuarul au fost masacrate, patriarhul Zaharia a fost dus în exil, obiectele de aur şi argint jefuite, lemnul sfânt al crucii luat şi dus drept captură de război. Măreţele edificii ale lui Constantin zăceau sub enorme grămezi de cenuşă. În lipsa patriarhului, a început lucrările de restaurare călugărul Modest, stareţul mănăstirii Sfântul Teodosie. În acest scop a primit ajutoare de la creştinii de pretutindeni. Refăcând Sfântul Mormânt, Modest a intervenit cu unele modificări: de pildă, a refăcut din lemn cupola bazilicii Anastasis în formă de con lăsând la extremitatea de sus o deschidere – un oculus – pentru pătrunderea luminii.
Apoi, sub capela Calvarului, în partea de apus, a construit o mică absidă din cărămizi roşii care există şi astăzi cu deschizătura în spate lăsând să se vadă despicătura care s-ar fi produs în stâncă în momentul morţii lui Cristos (cf. Mt 27,51).
Această capeluţă a fost dedicată lui Adam şi ilustra de fapt o idee teologică existând deja de pe vremea apostolilor; e vorba de învăţătura care afirmă că primul nostru părinte, întrucât era reprezentantul întregii umanităţi, a beneficiat cel dintâi de harul răscumpărării care s-a înfăptuit prin vărsarea sângelui lui Cristos pe Calvar. Deja pe timpul lui Cristos, sau poate şi mai înainte, circulau la poporul evreu diferite legende care susţineau că Adam a fost creat de Dumnezeu într-o vineri pe muntele Moria, unde se afla templul din Ierusalim, că acolo ar fi făcut pocăinţă într-o grotă unde ar fi fost înmormântat când a murit. Tot în acest loc, considerat ca centrul pământului, Abraham a urcat pentru a-l sacrifica pe fiul său Isaac, iar Melchisedec şi-a construit un altar. Când, în urma războiului din 70, templul a fost distrus şi aceste tradiţii nu mai puteau fi comemorate pe muntele Moria, evreii, după mărturia sfântului Ieronim, le-au transferat la Hebron, iar evreii convertiţi la creştinism le-au transferat la Calvar, în mica grotă din partea de răsărit a stâncii despre care am amintit mai înainte. O carte apocrifă, de origine iudeo-creştină, numeşte această grotă Grota comorilor, căci în această peşteră Adam i-a făcut cadou de nuntă soţiei sale, Eva, trei comori: aur, smirnă şi tămâie, aduse cu permisiunea lui Dumnezeu de cei trei arhangheli Mihai, Gabriel şi Rafael din paradisul pământesc de unde primul cuplu uman fusese izgonit. Aceste comori ar fi ajuns în posesia magilor care le-au oferit apoi în dar Pruncului Isus. Cartea apocrifă însăşi poartă numele de Grota comorilor.
Când în anul 628 călugărul Modest a săpat capeluţa în partea de apus a stâncii Calvarului, tot acest complex de credinţe populare s-a deplasat automat aici: în acest loc Adam ar fi fost înmormântat. Prin crăpătura stâncii sângele lui Isus s-a scurs pe ţeasta primului păcătos. Locul purta numele de Craniu căci acolo se ascundea craniul lui Adam. Este interesant de remarcat că, deşi mica grotă din partea de răsărit a Calvarului dispăruse de sute de ani, când Adrian a nivelat terenul pentru construcţiile sale, credinţele legate de această grotă n-au dispărut; ele şi-au găsit noul adăpost în capeluţa amenajată de Modest. În centrul absidei acestei capele, s-a construit apoi un altar care servea pentru ceremoniile de înmormântare. Morţii erau aduşi aici în scobitura de sub Calvar ca să primească mântuirea prin sângele lui Cristos aşa cum o primise primul nostru părinte. Această străveche credinţă a inspirat pe artiştii care au făcut crucifixele numite ale unei morţi bune. La aceste crucifixe se poate vedea la picioarele lui Isus răstignit un craniu aşezat pe două oase aşezate în cruce.
De la Moria s-au strămutat la Calvar şi celelalte tradiţii vechi: jertfa lui Abraham şi cea a lui Melchisedec, precum şi centrul lumii. Iudeo-creştinii au considerat că această credinţă populară cu privire la centrul lumii se potriveşte mult mai bine cu Calvarul, locul morţii lui Cristos. La această nouă localizare a contribuit mult versetul 12 din Psalmul 74: „Operatus est (Dominus) salutem in medio terrae" (Domnul a săvârşit mântuirea în mijlocul pământului). Calvarul şi Sfântul Mormânt sunt, într-adevăr, centru spiritual al unei lumi răscumpărate. Dar bunii creştini au materializat această idee frumoasă fixând în grădina lui Iosif din Arimateea, între Calvar şi Mormântul lui Isus, centrul geografic al lumii. Şi astăzi sub cupola aşa-numitului cor al grecilor din faţa mormântului Domnului, un mic monument aminteşte această veche credinţă populară spre marele scandal al cunoscătorilor de geografie.
Pelerinii mai amintesc şi alte capele care au apărut la Sfântul Mormânt după reconstrucţia făcută de călugărul Modest. Astfel restaurate, edificiile lui Constantin, dacă nu şi-au mai găsit splendoarea lor de odinioară, şi-au păstrat cel puţin aspectul lor monumental. Inaugurarea oficială a avut loc la 21 marie 628, cu readucerea în triumf a Sfintei Cruci, recuperată de la perşi şi purtată la Ierusalim de însuşi împăratul Ieraclie.
Sub ocupaţia arabă care a început în anul 638, timp de circa trei secole Sfântul Mormânt a suferit unele daune fie din cauza cutremurelor, fie din cauza distrugerilor şi incendiilor din partea arabilor; n-au fost însă daune esenţiale. Nenorocirea cea mare a venit o dată cu califul nebun Hakim. Sub pretext că vrea să pună capăt legendei coborârii focului din cer în Sâmbăta Sfântă – legendă la drept vorbind nevinovată – califul a dărâmat în 1009 aproape în întregime clădirile Sfântului Mormânt.
Tot ce a mai rămas au fost zidurile exterioare până la o înălţime de 11 m, plus zidul de nord în întregime. Mai înainte de a fi distruse cele două bazilici ale lui Constantin, a fost distrus complet cu lovituri de târnăcop mausoleul Sfântului Mormânt; a rămas intact numai patul mortuar, fiind salvat de sub mormanul de ruine care au căzut peste el. Furia lui Hakim a început să se potolească abia peste vreo zece ani şi atunci creştinii au putut să vină din nou şi să se închine la ruinele Sfântului Mormânt. Dar numai în 1042 împăratul Bizanţului, Constantin al IX-lea Monomac, a primit de la conducerea arabă permisiunea de a reconstrui Sfântul Mormânt. Lucrările s-au încheiat în 1048. Păstrându-se pe cât posibil structurile precedente, s-au adăugat noi capele care anunţau fizionomia actuală a Sfântului Mormânt. Deoarece numărul creştinilor scăzuse, mulţi fiind obligaţi să treacă la islamism, bazilica Martyrium a fost complet abandonată, Anastasis oferind suficient spaţiu pentru slujbele religioase. A rămas în schimb frecventată cripta de sub Martyrium – adică vechea cisternă a regăsirii Sfintei Cruci.
În această perioadă de ocupaţie arabo-musulmană libertatea de cult în afara Sfântului Mormânt s-a restrâns din ce în ce mai mult. Drept care, anumite mistere ale Patimii care mai înainte erau celebrate în alte părţi, au început să fie celebrate în jurul Calvarului şi al Sfântului Mormânt. Astfel, diferite capele din interiorul Sfântului Mormânt au fost dedicate biciuirii, încoronării cu spini, împărţirii veşmintelor; una a fost numită Închisoarea lui Cristos. Toate formau un fel de Calea Crucii, un fel de staţiuni liturgice utilizate pentru ceremoniile din Săptămâna Sfântă.
Denumirile acestor capele au rămas până în zilele noastre provocând derută printre căutătorii de autenticitate istorică a evenimentelor mântuirii care descoperă cu uimire la Ierusalim două sau mai multe locuri unde Isus a fost biciuit, a fost arestat, a fost încoronat cu spini, şi aşa mai departe, trăgând pripit concluzia că la locurile sfinte nimic nu e sigur.
În această perioadă a dominaţiei arabe, s-a născut o legendă la Sfântul Mormânt care dăinuie până în zilele noastre. După cum menţionează scriitorii timpului, în Sâmbăta Sfântă patriarhul se închidea în mausoleul Sfântului Mormânt şi, după rugăciuni prelungite, aprindea o lumânare de la candelele care ardeau deasupra lespezii funerare. De la lumânarea lui, lumina era apoi transmisă episcopilor, clerului şi poporului de faţă. Această ceremonie liturgică atât de frumoasă a pus în mişcare imaginaţia poporului astfel încât începând de pe la anul 800 această flacără binecuvântată a căpătat pentru popor o provenienţă cerească. S-a ajuns la convingerea că era un foc care cobora din cer, fiind adus de un porumbel prin oculus-ul cupolei. Chiar şi în zilele noastre această ceremonie numită a focului sfânt adună în fiecare an la Sfânta Sâmbătă a ortodocşilor o mulţime de lume care aşteaptă ceasuri la rând în jurul Sfântului Mormânt apariţia focului din cer; un obicei scandalos pentru latinii care nu cunosc caracterul religiozităţii orientale. Focul sfânt este transmis credincioşilor în Sâmbăta Sfântă prin nişte orificii care se pot vedea în pereţii capelei Îngerului de la intrarea în Sfântul Mormânt.
În primii ani ai ocupaţiei lor, cruciaţii au făcut lucrările mai urgente de restaurare şi înfrumuseţare a bazilicii. Mai întâi au dat o formă mai demnă mausoleului Sfântului Mormânt. Pereţii pe dinafară au fost îmbrăcaţi în marmură spre a-i apăra împotriva amatorilor sau negustorilor de relicve, iar pereţii interiori au dispărut sub îmbrăcămintea de mozaicuri purtând inscripţii latine. Deasupra au construit un baldachin şi au aşezat o statuie de argint a lui Cristos înviat, de mărime naturală.
Apoi au început marile lucrări de refacere şi înfrumuseţare a bazilicii. Cripta subterană a fost transformată în biserică şi dedicată sfintei Elena. Cele două bazilici anterioare au fost transformate în una singură. În mijlocul bazilicii orientată acum spre nord dinspre sud, unde s-au făcut cele două porţi de intrare care se văd şi astăzi (una din ele avea să fie mai târziu zidită), au zidit un altar înconjurat de corul canonicilor (actualul cor al grecilor). Au mărit şi înfrumuseţat capelele de pe Calvar; au construit în unghiul de sud-est al faţadei o capelă grandioasă, la înălţimea Calvarului cunoscută şi astăzi cu denumirea de capela Francilor. Au înălţat un turn de 48 de metri în cinci etaje. E greu de imaginat splendoarea acestui sanctuar aşa cum a ieşit din mâinile cruciaţilor, cu marmura, mozaicurile, frescele şi sculpturile sale, un întreg ansamblu decorativ astăzi dispărut. Toţi pelerinii timpului, care şi-au aşternut în scris impresiile, au elogiat splendoarea noii bazilici a Sfântului Mormânt.
În anul 1187 Saladin ocupă Ierusalimul. Sfetnicii săi mai fanatici îl îndeamnă să distrugă orice urmă a creştinismului: Golgota, Sfântul Mormânt, bazilica. Învinge însă raţiunea şi bazilica este cruţată; în schimb este confiscată şi închisă, devenind proprietatea musulmanilor. Nu se putea intra decât cu mare greutate şi pentru sume serioase, noii proprietari dovedindu-se deosebit de lacomi de bani.
În anul 1246 două familii au primit dreptul de a deţine cheile bazilicii: una le păstra, şi cealaltă descuia şi încuia porţile când era cazul; anomalia durează până în zilele noastre, acest drept transmiţându-se din tată în fiu.
În continuare, mamelucii şi apoi otomanii au început să vândă diferitelor confesiuni creştine câte o parcelă din complexul Sfântului Mormânt: câte o capelă, câte un altar, câte un tronson. Astfel au ajuns să fie mai mulţi proprietari: latinii, grecii, abisinienii, georgienii. De pe la anul 1400, latinii erau proprietarii mausoleului Sfântului Mormânt. Între anii 1537-1540 franciscanii au fost încarceraţi de turci. Copţii au profitat de ocazie pentru a cumpăra de la turci altarul din spatele mausoleului, construind în jurul lui o capeluţă care există şi azi.
Dificultăţile în ceea ce priveşte păstrarea dreptului de proprietate asupra unei capele sau a unui altar la Sfântul Mormânt erau enorme, în primul rând din cauza arbitrariului dregătorilor musulmani care retrăgeau după bunul plac acest drept spre a-l vinde celor care ofereau mai mult, şi în al doilea rând din cauza metodelor necinstite folosite de greci spre a deveni proprietari în detrimentul celorlalţi posesori. Pentru exemplificare poate fi luat sultanul Murad al IV-lea (1623-1640) care în decurs de 7 ani, între anii 1630-1637 a făcut să treacă de vreo 12 ori dreptul de proprietate a unor capele şi altare de la franciscani la greci şi invers. Nemaifiind în stare să-şi păstreze drepturile în asemenea condiţii, în anul 1644 georgienii au părăsit definitiv bazilica. După vreo 20 de ani, călugării abisinieni au făcut acelaşi lucru, retrăgându-se în spatele bazilicii, deasupra criptei Sfânta Elena unde fusese pe vremea cruciaţilor mănăstirea canonicilor augustinieni.
Este meritul franciscanilor de a fi efectuat în mai multe rânduri lucrări de refacere şi întreţinere a Sfântului Mormânt, mai ales în urma cutremurelor care produceau avarii însemnate; cea mai însemnată a fost restaurarea făcută în 1555 de custodele Ţării Sfinte, Bonifaciu de Ragusa.
Latinii au pierdut proprietăţi însemnate la Sfântul Mormânt în anul 1757 când grecii, cu ştirea şi învoirea turcilor, au organizat un atac nedemn de sfinţenia locului unde a fost înfăptuit.
În anul 1808 bazilica Sfântului Mormânt a căzut pradă unui incendiu nimicitor, a cărui cauză rămâne până astăzi un mister. Franciscanii au apelat la ajutorul lui Napoleon Bonaparte şi al celorlalţi suverani ai Europei pentru repararea bazilicii. Dar Napoleon şi ceilalţi suverani ai Europei aveau ei înşişi nevoie de bani pentru războaiele pe care le purtau unii împotriva altora. În afară de Napoleon, care a trimis o sumă derizorie, nedemnă de un împărat, ceilalţi au rămas surzi la apel. În aceste împrejurări, călugării greci ajutaţi de ruşi, au obţinut de la turci autorizaţia de a restaura bazilica. Dar ce au făcut ei a fost mai curând o lucrare de distrugere decât de reconstrucţie. Preocuparea lor de căpetenie a fost aceea de a şterge din bazilică toate vestigiile care aminteau de cruciaţi, de latini, de catolici. Cu această ocazie au înlocuit mausoleul Sfântului Mormânt construit de Bonifaciu de Ragusa cu actualul mausoleu lipsit de orice gust estetic, cu baldachinul şi cupola în stil moscovit. Văzându-l, Pierre Loti îl descria astfel: „Un mare chioşc de marmură de un lux pe jumătate barbar". Modificările înfăptuite, unele dictate de necesitatea de a construi mici apartamente pentru călugări, au distrus toată armonia, frumuseţea şi graţia fostului sanctuar. Fostul cor al canonicilor din centru a fost închis complet cu ziduri, devenind actualul cor al grecilor, întunecând bazilica şi înlăturând posibilitatea de a o traversa. Fosta scară de acces la Calvar a fost înlocuită cu cele două scări actuale foarte incomode. Cu această ocazie au dispărut monumentele funerare ale lui Godefroi de Bouillon şi Baudouin I, frumoasele mozaicuri şi opere de artă catolice, ca şi stema franciscanilor, cele două braţe încrucişate şi cele cinci cruci roşii de la Piatra Ungerii, lespedea frumoasă de marmură albă care purta această stemă a fost înlocuită cu actuala piatră de culoare roşiatică. Noul ansamblu a fost inaugurat în anul 1810.
În continuare, când mai ales în urma unui cutremur, bazilica Sfântului Mormânt prezenta pericolul prăbuşirii, s-a procedat la lucrări de restaurare şi consolidare care i-au dat un aspect şi mai monstruos: aşa a fost cazul în 1863, 1869, 1927. Ultimele lucrări de restaurare începute de comunităţile coproprietare ale Sfântului Mormânt au început în anul 1960 şi merg greu. Se speră ca la sfârşit bazilica Sfântului Mormânt să recapete formele arhitecturale pe care le-a avut pe timpul cruciaţilor. În virtutea firmanului, numit Statu-quo, din anul 1852 în vigoare până în prezent, statutul Sfântului Mormânt prevede: latinii, grecii şi armenii au reşedinţă efectivă la Sfântul Mormânt cu drepturi exclusive asupra propriilor lor capele. În plus au drept de coproprietate asupra locurilor esenţiale ale bazilicii unde se rânduiesc pentru oficierea slujbelor religioase. Copţii posedă două mici încăperi în interiorul bazilicii, iar ceremoniile lor religioase sunt limitate la capeluţa dindărătul mausoleului Sfântului Mormânt. Sirienii ortodocşi au dreptul să celebreze slujbele lor religioase în fiecare duminică în absida dinspre apus a bazilicii. Anumite părţi ale Sfântului Mormânt sunt contestate, ceea ce face imposibilă repararea lor.
Statu-quo-ul mai prevede o mulţime de alte detalii: măturatul bazilicii, aprinderea candelelor, sunatul clopotelor, deschiderea şi închiderea bazilicii, slujbele din Săptămâna Sfântă pentru fiecare rit, posibilităţile şi condiţiile pentru reparaţii şi construcţii, drepturile de proprietate asupra candelabrelor, candelelor, icoanelor şi tablourilor etc. Se produc uneori scene penibile; simplul fapt de a atârna o candelă de un zid, sau de a pune o icoană înseamnă o tentativă de acaparare şi un atentat la drepturile celorlalţi coproprietari, ceea ce dă loc la conflicte şi încăierări. Nicăieri pe pământ dezbinările între creştini nu sunt mai puternic resimţite decât în acest loc unde mai mult decât oriunde ucenicii lui Isus ar trebui să fie uniţi în jurul Crucii.

Vizita la bazilică
1. Curtea. În curtea din faţa bazilicii se intră dinspre răsărit şi apus pe două porţi pe care în fiecare seară le încuie un călugăr grec. Pentru părinţii franciscani această curte este sfântă şi sub alt aspect: e locul unde mulţi călugări franciscani au suferit din partea musulmanilor bătăi şi alte suplicii pentru credinţă şi pentru ataşamentul lor faţă de Calvar şi faţă de Sfântul Mormânt. În acest loc au fost martirizaţi în secolul al XVI-lea călugării Iosif şi Cosimo, iar terţiara franciscană Maria de Portugalia a fost legată de o cruce şi arsă de vie. În partea dreaptă a curţii se află: – A. Mănăstirea greacă Sfântul Abraham. Numele mănăstirii se datorează unei tradiţii creştine, care afirmă că patriarhul Abraham ar fi venit la stânca ce se află în interiorul acestei mănăstiri pentru a sacrifica pe fiul său Isaac. Locul jertfei este marcat de un altar şi de un măslin secular în ramurile căruia şi-ar fi încurcat coarnele berbecul jertfit în locul lui Isaac. Tradiţia a fost transferată aici de pe muntele Moria o dată cu distrugerea templului din Ierusalim. Sub mănăstire se poate vizita o cisternă enormă, care are înfăţişarea unei catedrale subterane. B. Capela armeană Sfântul Ioan. C. Capela coptă Sfântul Mihai din care, urcând câteva trepte, se poate ajunge la capela abisinienilor.
În partea stângă a curţii se află trei capele ale grecilor: D. Sfântul Iacob, primul episcop al Ierusalimului. E. Sfântul Ioan Botezătorul. Aici grecii celebrează în fiecare duminică şi sărbătoare Liturghia pentru credincioşii de limbă arabă. F. Cei 40 de martiri din Armenia.
2. Faţada. Este opera cruciaţilor. Iniţial a avut două intrări, dar una a fost zidită deja pe vremea lui Saladin. Impunătorul turn care domină faţada bazilicii aparţine de asemenea cruciaţilor.
3. Capela Francilor. Este un oratoriu în partea dreaptă a faţadei la care se ajunge urcând mai multe trepte. Este închinat Maicii Îndurerate şi aparţine franciscanilor care în fiecare dimineaţă celebrează aici sfânta Liturghie. A fost construită de cruciaţi şi prin ea se putea ajunge direct de afară pe colina Calvarului. Pe vremea musulmanilor pelerinii săraci care nu aveau cu ce să-şi plătească taxele cerute de turci se opreau aici şi priveau printr-o mică fereastră Calvarul. Din păcate, grecii, cu ocazia restaurării bazilicii la începutul secolului trecut, au închis accesul din această capelă spre Calvar. Sub această capelă, există o alta aparţinând grecilor, închinată sfintei Maria Egipteanca, amintind de convertirea acestei femei păcătoase.
4. Calvarul. La intrarea în bazilică, în dreapta, se află colina înaltă de cinci metri a Calvarului, considerat centrul mistic al universului. Aici, în ziua de 14 Nisan a anului 30, Isus Cristos a murit răstignit pentru păcatele omenirii. Pe Calvar se află două capele: Prima aparţinând latinilor, refăcută în anul 1937 de arhitectul A. Barluzzi, se numeşte capela Răstignirii şi aparţine catolicilor. Mozaicurile frumoase care acoperă pereţii amintesc, în afară de scenele pătimirii, jertfa lui Isaac care simbolizează şi vesteşte în Vechiul Testament jertfa lui Cristos. Un mic altar închinat Maicii Îndurerate, cu o statuie extrem de expresivă donată în 1778 de regina Maria I a Portugaliei, reprezentând-o pe sfânta Fecioară având inima străpunsă de sabia prevestită de bătrânul Simeon, desparte capela catolicilor de cea a grecilor ortodocşi, numită capela Calvarului. Pietatea creştină a îngrămădit aici un număr impresionant de candele şi icoane de argint. O gaură şi un disc de argint sub altar indică locul unde a fost înfiptă Crucea Mântuitorului. Introducând mâna se poate atinge stânca.
La dreapta altarului li se arată creştinilor una din crăpăturile provocate de cutremurul de pământ care a însoţit moartea lui Isus. De o parte şi de alta a altarului, două discuri de marmură neagră indică locul presupus unde au fost înfipte crucile celor doi tâlhari răstigniţi împreună cu Cristos. „Pe la amiază s-a făcut întuneric peste tot ţinutul până la ora trei după-amiază. Soarele s-a întunecat şi vălul dinăuntru al templului s-a sfâşiat în două. Isus a strigat cu glas tare: «Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu». Şi zicând aceasta şi-a dat duhul" (Lc 23,44-46).
5. Piatra Ungerii. Coborând de la capela Calvarului, între uşa de la intrare şi corul grecilor poate fi văzută o lespede de piatră de culoare roşiatică, deasupra căreia atârnă candele mari, de un gust îndoielnic şi străjuite de o parte şi de alta de sfeşnice înalte aparţinând celor trei comunităţi principale de la Sfântul Mormânt. Aici pietatea creştină comemorează ungerea şi îmbălsămarea trupului lui Isus după coborârea de pe cruce despre care ne vorbeşte sfântul Ioan: „După aceea, Iosif din Arimateea, care era ucenic al lui Cristos, dar pe ascuns, de frica iudeilor, l-a rugat pe Pilat să-i dea voie să ia trupul lui Isus de pe cruce. Pilat i-a dat voie. El a venit deci şi au luat trupul lui Isus. Nicodim, care la început se dusese la Isus noaptea, a venit şi el şi a adus un amestec de aproape 100 de litre (circa 30 kg) de smirnă şi aloe. Au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în fâşii de pânză de in, cu miresme, după cum au iudeii obiceiul să înmormânteze" (In 19,38-40). Până în secolul al XIII-lea, Piatra Ungerii era plasată în alt loc, în apropiere de mormântul Domnului.
Continuând drumul la stânga spre mozaicul imens care se vede pe peretele din faţă, lângă treptele care duc spre capela şi dependinţele armenilor, se poate vedea un mic monument din aramă aurită care acoperă o piatră rotundă aparţinând haşmoneilor. Aceasta este:
6. Piatra celor trei Marii. În acest loc pietatea creştină plasează amintirea femeilor sfinte care au asistat la moartea lui Isus: „Erau acolo şi multe femei care priveau de departe; ele îl urmaseră pe Isus din Galileea ca să-l slujească. Între ele era şi Maria Magdalena, mama lui Iacob şi a lui Iosif şi mama fiilor lui Zebedeu" (Mt 27,55-56).
Din sectorul armenilor, trecând printre două coloane masive, se intră în Rotonda Sfântului Mormânt, cunoscută sub numele de Anastasis – adică Învierea. Culoarea albastră a cupolei, stelele de aur şi arabescurile au dispărut sub eşafodajul de fier pus în 1868. În ultima vreme eşafodajul a fost îndepărtat şi cupola începe să-şi recapete strălucirea de altădată. În centrul Rotondei se află:
7. Mausoleul Sfântului Mormânt în forma în care ni l-au lăsat grecii la anul 1810. Are formă dreptunghiulară. Cele trei tablouri ale învierii de la intrare indică cele trei comunităţi coproprietare. Dintre cele patru rânduri de candele de la intrare, rândul de sus aparţine catolicilor, următoarele două rânduri grecilor, iar ultimul de jos armenilor. Comunităţile coproprietare îşi împart de asemenea cele 12 sfeşnice uriaşe de la intrarea mormântului împreună cu instrumentele de stins lumina care se sprijină de ele. Candelele care atârnă în interiorul Sfântului Mormânt sunt de asemenea precis împărţite cu deosebirea că aici printre proprietari se numără şi copţii.
Monumentul Sfântului Mormânt e împărţit în două. Prima parte corespunde vestibulului mormântului. În centru pe un piedestal de marmură, se poate vedea un fragment din stânca mormântului lui Isus pe care creştinii au putut să-l culeagă şi să-l păstreze după distrugerea săvârşită de califul Hakim în anul 1009. Acest vestibul se mai numeşte şi Capela Îngerului, amintind de vestea cea mare pe care îngerul Domnului, şezând pe o piatră, a dat-o femeilor sfinte în dimineaţa învierii: „La sfârşitul zilei de sâmbătă, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul. Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ; un înger al Domnului a coborât din cer, a venit, a prăvălit piatra de la uşa mormântului şi a şezut pe ea. Îngerul a zis femeilor: «Nu vă temeţi. Ştiu că îl căutaţi pe Isus care a fost răstignit. Nu este aici; a înviat după cum a zis. Veniţi şi vedeţi locul unde a fost aşezat Domnul»" (Mt 28,1-6).
Din vestibul, printr-o portiţă îngustă şi joasă, aplecându-te, se intră în camera sepulcrală propriu-zisă. La dreapta, îmbrăcată în marmură, acoperită de o lespede lată de marmură pusă de greci în anul 1810, se află stânca iniţială care a servit de pat funerar trupului Mântuitorului de vineri seara până în zorii zilei de duminică.
Toate cele trei comunităţi principale oficiază în interiorul Sfântului Mormânt: grecii încep slujba religioasă la ora 1 la piatra din mijlocul vestibulului; la 2,30 vine rândul armenilor. Catolicii au program de la 4 la 7; la 7 franciscanii încep slujba solemnă cântată. Sentimentul de decepţie provocat de lipsa de estetică a monumentului, de îngrămădirea haotică de candele şi candelabre este înlăturat de sentimentul de bucurie provocat de cel mai însemnat eveniment din istoria omenirii care s-a petrecut aici: Învierea Domnului:
„Petru şi celălalt ucenic au ieşit şi au plecat spre mormânt. Simon Petru care venea după el a ajuns şi el, a intrat în mormânt şi a văzut fâşiile de pânză jos. Iar ştergarul care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc, singur. Atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat şi el; el a văzut şi a crezut" (In20,3.6-8).
8. Capela sau corul grecilor sau Katholikon. Se află vizavi de monumentul Sfântului Mormânt; e fostul cor al canonicilor de pe vremea cruciaţilor. Acest spaţiu forma grădina lui Iosif din Arimateea sau Sfânta Grădină. Era un spaţiu neacoperit între cele două bazilici ale lui Constantin. Cruciaţii l-au acoperit în intenţia de a uni cele două bazilici într-un singur sanctuar. Aici era deci centrul bazilicii cruciaţilor. Zidurile înalte pe care le-au construit grecii în 1808 pentru a se închide acest cor, au desfigurat complet armonia şi frumuseţea maiestuoasă a bazilicii cruciaţilor.
În centru, un mic bloc de marmură având formă semisferică în care este gravată o cruce, indică prin aspectul său centrul sau ombilicul pământului; de unde denumirea de onphalos (ombilic). Nu le spunea în acest loc creştinilor sfântul Ciril din Ierusalim: „Cristos şi-a întins mâinile pe cruce pentru a îmbrăţişa lumea întreagă, căci Golgota era în centrul lumii?"
9. Capela Copţilor. Se află îndărătul mormântului Domnului, lipit de el. Micul altar din interior era pe vremea cruciaţilor altarul parohial al catolicilor. Profitând de cei trei ani de încarcerare a franciscanilor (1537-1540), copţii au devenit proprietari ai acestui altar, în jurul căruia au zidit o minusculă capelă.
10. Capela Sirienilor Ortodocşi ocupă extremitatea occidentală a Rotondei, acolo unde se afla absida bazilicii lui Constantin. Mormintele care se văd în stâncă poartă numele de Mormintele lui Iosif din Arimateea. Se pare că după moartea şi învierea lui Isus, unii creştini din comunitatea de la începutul Bisericii, au preferat grădina lui Iosif din Arimateea ca loc de înmormântare, spre a fi în preajma mormântului Mântuitorului.
11. Capela Sfântului Sacrament şi altarul sfintei Maria Magdalena. Dacă privim spre intrarea la mormântul Domnului, în partea dreaptă se află un spaţiu care este proprietatea franciscanilor. Altarul Mariei Magdalena comemorează apariţia lui Isus înviat păcătoasei convertite. Evanghelia ne informează că această apariţie s-a petrecut în grădina lui Iosif din Arimateea, fără a se indica locul precis. Altarul se sprijină pe zidul antic al faţadei bazilicii Anastasis construită de Constantin, faţă în faţă cu confesionalele şi orga franciscanilor. Pagina evanghelică pe care o evocă acest loc e de o incomparabilă frumuseţe: „Maria şedea afară lângă mormânt şi plângea. Pe când plângea s-a aplecat să se uite în mormânt. Şi a văzut doi îngeri în alb, şezând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus; unul la cap şi altul la picioare. «Femeie, i-au zis ei, pentru ce plângi?» Ea le-a răspuns: «Pentru că l-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus». După ce a zis aceste cuvinte s-a întors şi l-a văzut pe Isus stând acolo în picioare; dar nu ştia că este Isus. «Femeie, i-a zis Isus, de ce plângi? Pe cine cauţi?» Ea a crezut că este grădinarul şi i-a zis: «Domnule, dacă tu l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus şi mă voi duce să-l iau». Isus i-a zis: «Marie!» Ea s-a întors şi i-a zis în evreieşte: «Raboni!», adică «Învăţătorule!» «Nu mă ţine, i-a zis Isus, căci încă nu m-am suit la Tatăl meu. Însă mergi la fraţii mei şi spune-le că mă voi sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru». Maria Magdalena s-a dus şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul şi că i-a spus aceste lucruri" (In 20,11-18).
De la altarul sfintei Maria Magdalena, spre stânga, urcând câteva trepte de marmură, se intră în capela franciscană a Sfântului Sacrament, singurul loc din întregul complex al Sfântului Mormânt unde se păstrează Sfânta Taină. Capela este închinată întâlnirii lui Isus cu Mama sa după înviere. Deşi Evanghelia nu aminteşte nimic despre o asemenea întâlnire, tradiţia creştină a considerat dintotdeauna că Isus, după învierea sa, s-a arătat prima dată Mamei sale pentru a o mângâia de suferinţele îndurate împreună cu el în timpul pătimirii. Aproape de intrarea în capelă, la dreapta este venerat un tronson de coloană de care, potrivit unei vechi tradiţii, Isus a fost legat în timpul biciuirii. De la capela Sfântului Sacrament, în fiecare seară către ora patru porneşte procesiunea călugărilor franciscani care fac prin interior înconjurul bazilicii, cântând şi rugându-se, tămâind principalele locuri sfinte şi încheind la intrare ceremonia cu binecuvântarea euharistică.
De capelă e legată o mică mănăstire şi sacristia franciscanilor. În sacristie se păstrează pintenii auriţi şi sabia lui Godefroi de Bouillon, precum şi o cruce pectorală. Aceste obiecte donate în trecut franciscanilor din Ţara Sfântă de un arhiepiscop din Nazaret, erau folosite de patriarhul latin la ceremonia investirii cavalerilor Sfântului Mormânt.
Continuând drumul pe partea stângă a bazilicii spre răsărit, îndărătul altarului sfintei Maria Magdalena, găsim o galerie lungă formată din şapte arcade numite arcadele Mariei, în amintirea apariţiei lui Isus comemorată în capela alăturată a franciscanilor; e tot ce a mai rămas din porticurile lui Constantin. În interiorul galeriei care aparţine tot latinilor se văd o mulţime de coloane de piatră şi de capiteluri corintice foarte vechi, unele de pe vremea lui Adrian.
La capătul galeriei se află o altă galerie întunecoasă, neîngrijită şi aproape abandonată, aparţinând grecilor ortodocşi. Avem aici câteva capele:
12. Închisoarea lui Cristos unde ar fi fost ţinut Cristos până când pe Calvar s-a pregătit crucea. Am amintit mai sus cum a luat fiinţă la Sfântul Mormânt comemorarea anumitor evenimente ale Patimii Domnului pe vremea când, din cauza prigoanei musulmane, nu puteau fi celebrate în altă parte. În continuare, la extremitatea de răsărit a bazilicii, la exteriorul deambulatoriului ce s-a creat după ce grecii au zidit partea centrală a bazilici unde fusese corul canonicilor găsim:
13. Capela lui Longin, proprietate a grecilor. Longin este numele pe care tradiţia l-a dat soldatului care voind, din ordinul lui Pilat, să constate moartea lui Isus, „i-a străpuns coasta cu suliţa şi îndată a ieşit sânge şi apă" (In 19,34). Conform aceleiaşi tradiţii, soldatul roman s-a convertit la creştinism.
14. Capela Împărţirii Hainelor, care aparţine armenilor. În ea se comemorează faptul menţionat de Evanghelii: „Soldaţii, după ce l-au răstignit pe Isus, i-au luat hainele şi le-au făcut patru părţi, câte o parte pentru fiecare soldat. I-au luat şi cămaşa care nu avea nici o cusătură, ci era dintr-o singură ţesătură de sus până jos. Şi-au zis între ei: «Să nu o sfâşiem, ci să tragem la sorţi a cui să fie»" (In 19,23-24). O scară de 29 de trepte coboară spre
15. Capela Sfânta Elena, aparţinând armenilor. Pereţii laterali sunt acoperiţi de o pădure de cruciuliţe, care, după formă, par să fie de pe vremea cruciaţilor. Pelerinii le-au gravat, fie ca mărturie a devoţiunii lor faţă de Sfânta Cruce, fie ca o amintire a trecerii lor pe la locurile sfinte. Armenii au ornamentat această capelă după gusturile lor specifice, icoanele sfântului Grigore Luminătorul (257-332), apostolul lor naţional, ocupând un loc însemnat. Altarul central e închinat sfintei Elena, iar cel de la stânga sfântului Disma. Disma este numele pe care tradiţia l-a atribuit bunului tâlhar, căruia Isus pe cruce i-a promis: „Astăzi vei fi cu mine în Paradis" (Lc23,43).
La dreapta, o scară de 22 de trepte coboară mai departe spre capela catolică a Regăsirii Sfintei Cruci. Deasupra altarului se află o statuie de bronz oferită de arhiducele Maximilian de Austria, viitorul împărat al Mexicului (1832-1876). A fost iniţial o mare cavernă dintr-o carieră de piatră, pe care apoi romanii au folosit-o drept bazin de apă, tencuindu-i pereţii. Cruciaţii au transformat-o în biserică. Acesta este locul unde, după mărturia lui Eusebiu, s-a regăsit crucea lui Cristos. Nu pare improbabil ca, într-adevăr, crucile celor trei condamnaţi împreună să fi fost aruncate în această groapă adâncă ce se află la poalele Calvarului, la circa zece metri distanţă. Un grilaj de fier indică locul aflării Sfintei Cruci.
Ieşind din această capelă situată adânc în pământ şi continuând drumul spre stânga, după ce coborâm încă 13 trepte găsim:
16. Capela Insultelor, proprietatea grecilor ortodocşi. E locul unde pietatea creştină aminteşte insultele adresate lui Isus în timp ce suferea pe cruce chinurile morţii: „Trecătorii îşi băteau joc de el, dădeau din cap zicând: «Ei, tu care distrugi templul şi în trei zile îl zideşti la loc, salvează-te pe tine însuţi şi coboară-te de pe cruce!» De asemenea şi marii preoţi, împreună cu cărturarii îşi băteau joc de el între ei şi ziceau: «– Pe alţii i-a salvat, iar pe sine însuşi nu se poate salva! Cristos, regele lui Israel, să coboare acum de pe cruce ca să vedem şi să credem!»" (Mc15,29-32).
Doi metri mai departe se vede locul unde a fost scara veche pe care, înainte de 1808, se urca la Calvar.
Alături, printr-o vitrină de sticlă, se poate vedea stânca Golgotei:
17. Capela lui Adam aparţine grecilor. Cum a luat fiinţă această capelă ce se află sub capela Calvarului, în care iudeo-creştinii au plasat locul penitenţei şi înmormântării lui Adam, locul jertfei lui Abraham şi al jertfei de pâine şi vin pe care Melchisedec, regele Ierusalimului, a adus-o lui Dumnezeu ca mulţumire pentru victoria repurtată de Abraham împotriva celor patru regi din Orient, s-a descris pe larg mai înainte. Din primele veacuri ale Bisericii o fisură verticală neregulată e considerată ca semn al cutremurului de pământ pe care îl descriu evangheliştii şi al despicării stâncilor în momentul morţii lui Isus. În acest moment sângele lui Cristos s-a prelins pe ţeasta lui Adam, părintele şi reprezentantul omenirii păcătoase răscumpărate prin sângele Mântuitorului.
La ieşirea din capela lui Adam, spre apus, două bănci de-a lungul zidurilor indică locul unde au fost înmormântaţi Godefroi de Bouillon (1100) şi Baudouin I, regele Ierusalimului (1118). Monumentele de pe mormintele lor au dispărut o dată cu renovarea făcută de greci după incendiul din 1808. Tot atunci au dispărut complet mausoleele celorlalţi regi latini înmormântaţi la poalele colinei Calvarului: Baudouin al II-lea (1118-1131), Foulque D'Anjou (1131-1143), Baudouin al III-lea (1143-1162), Amaury I (1162-1173), Baudouin al IV-lea (1173-1185), Baudouin al V-lea (1185-1186).

Împrejurimile Sfântului Mormânt
Ieşind din bazilică, în faţă se poate vedea o moschee construită în anul 1216 de nepotul lui Saladin în amintirea primei rugăciuni pe care Omar a făcut-o lângă Sfântul Mormânt îndată după cucerirea Ierusalimului; de unde şi numele de Omariyeh pe care îl poartă moscheea. Minaretul datează din secolul al XV-lea.
Lângă moschee se află mănăstirea greacă Sfântul Constantin (Biserica Greacă îl consideră sfânt pe împărat). Mănăstirea se află pe locul unde pe vremea cruciaţilor se afla reşedinţa regelui Ierusalimului.
Îndărătul acestor clădiri se găseşte cartierul Muristan (cartierul spitalului): Pe vremea califului Harun-al-Rashid, Carol cel Mare a construit în această zonă la sud de Sfântul Mormânt, o biserică închinată sfintei Fecioare numită Sancta Maria Latina, la care a ataşat o mănăstire benedictină şi o casă de oaspeţi pentru pelerini. Tot acest complex a fost complet distrus de califul Hakim. După câţiva ani s-a refăcut, având două case de oaspeţi şi două biserici. Noul complex a primit numele de Spitalul. La sosirea cruciaţilor aici s-a născut celebrul Ordin al Ospitalierilor, cunoscut apoi şi cu alte nume: Cavalerii Ioaniţi (una din biserici era dedicată sfântului Ioan), Ordinul Cavaleresc de Rodos, Cavalerii de Malta, care făceau vot să se dedice slujirii bolnavilor şi ocrotirii pelerinilor. Spitalul era atât de mare şi somptuos încât Saladin nu l-a distrus, deşi i-a izgonit pe cruciaţi. Abia mai târziu a căzut în ruină.
În anul 1869 guvernatorul turc a dat Prusiei o parte din cartierul ioaniţilor, iar o altă parte patriarhului grec. Prusacii au construit frumoasa Biserică Luterană a Mântuitorului, pe locul unde fusese vechea biserică Sancta Maria Latina.
La câţiva metri mai departe, pe partea stângă se află casa de oaspeţi rusească a lui Alexandru, pe fostul forum roman al lui Adrian, unde se pot vedea rămăşiţe ale construcţiilor romane şi ale atriumului bazilicii Martyrium.
Făcând la stânga ospiciului rusesc, străduţa actualului bazar e pe locul fostei magistrale flancate de coloane, Cardo Maximus. Din această stradă încep treptele care urcă spre mănăstirea copţilor şi colibele abisinienilor dindărătul bazilicii Sfântului Mormânt, unde era intrarea la bazilica Martyrium a lui Constantin. Dedesubt se află capela Sfânta Elena. Pe vremea cruciaţilor, aici se afla mănăstirea canonicilor Sfântului Mormânt.
În concluzie, lucrul cel mai important pentru pelerinul creştin care vizitează Sfântul Mormânt, nu este însuşirea de cunoştinţe istorice şi arheologice, ci cunoaşterea geografiei mistice, spirituale, a sanctuarului prin retrăirea în spirit de credinţă şi rugăciune a misterelor fundamentale ale mântuirii care s-au săvârşit aici.