Shalom! Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului! (Ps. 121, 6)

Biserica "Stella Maris" - Muntele CARMEL

Muntele Carmel
Lanţul muntos al Carmelului se întinde în direcţia nord-vest spre sud-est pe o lungime de circa 25 km, având lăţimea de 5-8 km şi înălţimea maximă de 546 m. Extremitatea nord-vestică a muntelui formează un promontoriu pe litoralul Mediteranei, deasupra portului Haifa; colina Muhraqa de la extremitatea sud-estică domină vasta câmpie a Esdrelonului.
Carmelul, care în traducere înseamnă grădina sau via Domnului îşi merită cu prisosinţă numele; spre deosebire de restul Israelului, acest munte rămâne verde în tot cursul anului.
Muntele Carmel a fost considerat din cea mai îndepărtată antichitate un loc sacru, datorită configuraţiei şi a poziţiei sale geografice.
Chiar păgânii au văzut în acest munte ceva sacru. Tutmosis al III-lea, în secolul al XIV-lea î.C., menţionând Carmelul în lista cuceririlor sale, îl numeşte Muntele Sfânt.
Se povesteşte că Pitagora a urcat colinele muntelui în atitudinea omului care meditează la lucrurile din lumea cealaltă.
Vespasian, debarcând în Palestina cu legiunile sale, mai înainte de a începe războiul împotriva evreilor a venit pe muntele Carmel spre a aduce o jertfă divinităţii locului pe care Tacit şi Lactanţiu o numesc Dumnezeu fără chip întrucât nu există aici nici vreo statuie, nici vreun templu, ci numai un altar sub cerul liber.
Conform povestirii biblice, Carmelul a fost cucerit de Iosua. El forma hotarul între patru triburi: Aşer, Zabulon, Isahar şi Manase. Se pare însă că muntele nu a fost atribuit nici unuia dintre triburi, fiind considerat ca un loc comun de refugiu sau un sanctuar (cf. Ios 12,22; 17,11).
Carmelul intră cu adevărat în istoria biblică o dată cu profetul Ilie, pe vremea lui Ahab, regele Israelului. Izabela, soţia regelui, de origine feniciană, introdusese în Israel cultul idolatric al lui Baal, de care poporul s-a lăsat contaminat. Împotriva apostaziei s-a ridicat cu putere Ilie care a făcut din Carmel bastionul monoteismului. În amintirea lui Ilie, cel mai popular profet al Vechiului Testament, muntele a devenit sfânt (cf. 1Rg 17).
Ilie a înălţat un altar pe munte şi a lansat o provocare profeţilor lui Baal: Dumnezeul care va trimite foc din cer pentru a arde victima de pe altar, să fie considerat Dumnezeul adevărat. După minunea focului coborât din cer pe altar de către Ilie, preoţii lui Baal, 450 la număr, au fost masacraţi, iar trupurile lor aruncate în apa Chisonului, care curge la poalele muntelui. Poporul l-a recunoscut pe Dumnezeul adevărat, iar seceta, cu care Dumnezeul lovise ţara timp de trei ani ca pedeapsă pentru idolatrie, a încetat (cf. 1Rg 18,16-46).
După acest episod, muntele Carmel e rar menţionat în istoria biblică. De pildă Amos, ameninţându-i pe idolatri cu pedeapsa lui Dumnezeu, le atrage atenţia că nu vor scăpa, „chiar dacă s-ar ascunde pe vârful Carmelului" (Am 9,3).
Isaia, descriind timpurile mesianice, spune că pustiul va avea „strălucirea Carmelului" (Is 35,2).
Cântarea Cântărilor nu poate folosi o comparaţie mai frumoasă pentru a o descrie pe mireasă: „Capul tău este cum e Carmelul şi părul capului tău ca purpura împărătească" (Cânt 6,5).
O dată cu venirea creştinismului, chiar din timpurile apostolice, numeroşi eremiţi doritori de singurătate şi de contemplaţii mistice s-au retras în grotele acestui munte, continuând idealul de viaţă trăit de Ilie, Elizeu şi ucenicii lor.
În epoca bizantină centre puternice de viaţă monastică s-au statornicit în jurul Peşterii lui Ilie (în biserica actualei mănăstiri), în jurul Şcolii Profeţilor şi al Izvorului lui Ilie.
Când au sosit cruciaţii, fără îndoială că în grotele muntelui trăiau încă eremiţi greci, tradiţia de viaţă monastică neîntrerupându-se o dată cu venirea arabilor. Cruciaţii au fortificat locul. Împreună cu ei au sosit şi numeroşi călugări sau persoane doritoare să trăiască viaţă eremitică după exemplul lui Ilie; o devoţiune deosebită către Maica Domnului îi caracteriza. Aceştia s-au amestecat cu eremiţii pe care i-au găsit acolo şi şi-au luat numele de carmeliţi. Printre cei mai remarcabili cruciaţi carmeliţi au fost Berthold de Limoges şi sfântul Brocard. Sfântul Albert, fost episcop de Vercelli, devenit patriarh latin de Ierusalim, a dat un regulament de viaţă comunităţii în faşă şi în felul acesta s-a instituit Ordinul Carmelit (1212). În anul 1230, superiorul mănăstirii, sfântul Simon Stock, a avut apariţia Maicii Domnului care i-a încredinţat scapularul Carmelului. Noua familie religioasă s-a răspândit de îndată în Palestina, în Siria şi apoi în Europa.
Când cetatea Sfântul Ioan de Acra (Aco) a căzut în anul 1291, marcând înfrângerea definitivă a cruciaţilor, mănăstirea carmeliţilor a fost distrusă şi toţi călugării masacraţi de către musulmani.
Abia în anul 1634 un grup de carmeliţi curajoşi au cutezat să se reîntoarcă la locul unde se născuse ordinul lor călugăresc; au construit o mică mănăstire la poalele muntelui, lângă ţărmul mării.
În anul 1768, după multe prigoane, carmeliţii au urcat din nou la Peştera lui Ilie, construind acolo o mare mănăstire şi o biserică.
În anul 1799, campania lui Napoleon împotriva oraşului Aco s-a soldat cu un eşec. Împăratul s-a reîntors în Egipt, lăsând răniţii la mănăstirea carmelită, în grija fraţilor. După retragerea armatei franceze, ca represalii, turcii i-au masacrat pe toţi răniţii şi pe toţi călugării.
Trupurile lor au fost înmormântate în faţa bazilicii; locul este marcat de o mică piramidă având în vârf o cruce de fier.
La intrarea în mănăstire, pe partea dreaptă a străzii, pe o coloană înaltă se vede o statuie de bronz a Neprihănitei, oferită de pelerinii cilieni. În spatele coloanei se află casa de pelerini Stella Maris, folosită în prezent drept cazarmă militară. Pe acest loc s-a aflat o străveche mănăstire, apoi o biserică bizantină, apoi o fortăreaţă a cruciaţilor.
Construcţia actuală e un palat construit de paşa din Aco la începutul secolului trecut, cu materialul mănăstirii carmelite, distrusă în anul 1799. Palatul a fost cumpărat de carmeliţi în anul 1884 şi transformat în casa de oaspeţi Stella Maris.
Actuala biserică a carmeliţilor a fost construită în anul 1823, iar mănăstirea între anii 1932-1934. Interiorul bisericii este îmbrăcat în marmură albă. Partea inferioară a bisericii adăposteşte Peştera lui Ilie. Potrivit tradiţiei, aici se retrăgea profetul când venea pe muntele Carmel şi tot aici a văzut în depărtare nouraşul care prevestea sfârşitul secetei care pustiise ţara.
„Ilie s-a suit pe vârful Carmelului şi, plecându-se la pământ, s-a aşezat cu faţa între genunchi şi a zis slujitorului său: «Suie-te şi uită-te înspre mare». Slujitorul s-a suit, s-a uitat şi a zis: «Nu este nimic!» Ilie a zis de şapte ori: «Du-te iarăşi». A şaptea oară slujitorul a zis: «Iată că se ridică din mare un nor mic cât o palmă de om». Ilie a zis: «Suie-te şi spune lui Ahab: ‘Înhamă şi coboară-te, ca să nu te oprească ploaia'». Peste câteva clipe cerul s-a înnegrit de nori, a început vântul şi a venit o ploaie mare. Ahab s-a suit în car şi a plecat la Izreel. Şi mâna Domnului a venit peste Ilie care şi-a încins mijlocul şi a alergat înaintea lui Ahab până la intrare în Izreel" (1Rg 18,42-46).
Sărbătoarea sfântului Ilie se ţine la 20 iulie cu mare participare de pelerini creştini şi musulmani.
Partea superioară a bazilicii este consacrată cinstirii Maicii Domnului de pe muntele Carmel. Statuia sfintei Fecioare care domină această parte a bazilicii este impresionantă. Este opera sculptorului genovez Caraventa (1836).