Shalom! Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului! (Ps. 121, 6)

TABOR-ul, Muntele Schimbării la Faţă a lui Isus Cristos

Muntele Tabor, complet izolat în mijlocul câmpiei Esdrelonului, cu o înălţime de 588 m şi cu o vastă platformă pe pisc, este muntele cel mai reprezentativ din Galileea. Un pelerin din secolul trecut îl descria astfel: muntele „se înalţă în faţă ca un moment de extaz care a luat formă terestră, ca o piatră kilometrică a creaţiei, ca un altar al ţinutului care este de la sine un templu al lui Dumnezeu".
Alţi pelerini ne informează că acest munte acoperit de pini, de tufişuri de stejar şi terebint era populat nu numai de mulţimea păsărilor care îi înălţau lui Dumnezeu prin cântecul lor un imn veşnic, dar şi de lei, urşi, mistreţi, lupi şi alte animale care în timpul nopţii strigau cu voce plângătoare, asemenea unor femei în durerile naşterii.
Taborul şi-a primit numele înainte ca israeliţii să sosească în ţara promisă, nu se ştie de la cine: de la asirieni, de la sumerieni, de la canaaniţi sau de la fenicieni. Nici semnificaţia numelui nu e cunoscută. Pentru sfântul Ieronim Tabor înseamnă veniens lumen sau veniat lux: lumina care vine, să vină lumina, părere confirmată de unul din numele pe care arabii îl dau muntelui: Gebel en-Nur, adică muntele luminii.
Prin poziţia şi frumuseţea lui, muntele a fost considerat din cea mai îndepărtată antichitate un loc sacru.
Stânca de sub pardoseala actualei biserici este un altar aparţinând cultului canaanit.
Taborul e fixat de Iosua ca semn de hotar pentru triburile nordice (cf. Ios 19,22).
După cum s-a amintit deja, pe Tabor şi în jurul lui s-au desfăşurat o parte din faptele de vitejie ale lui Debora, Barac şi Ghedeon (cf. Jud 4-6).
Cultul idolatriei celebrat de canaaniţi pe muntele Tabor nu a dispărut cu desăvârşire şi sfârşeşte prin a-i contamina pe evrei. Împotriva acestui cult idolatric imoral îşi ridică glasul profetul Osea:
„Ascultaţi lucrul acesta, preoţilor! Ia aminte casa lui Israel!... Căci pe voi vă ameninţă judecata, pentru că voi aţi fost o cursă la Miţpa şi un laţ întins pe Tabor!" (Os 5,1).
Taborul cu statura sa impunătoare l-a inspirat pe profetul Ieremia când l-a descris pe Nabucodonosor, cel care avea să vină şi să aducă pedeapsa:
„Ca Taborul printre munţi, cum înaintează Carmelul în mare, aşa va veni" (Ier 46,18).
Şi tot Taborul îl inspiră pe psalmist când vrea să-l preamărească pe Dumnezeu: „Taborul şi Hermonul cântă numele tău" (Ps 89,12).
În Vechiul Testament muntele a servit israeliţilor pentru transmiterea semnelor luminoase care vesteau luna nouă.
De muntele Tabor este legată în primul rând însă Schimbarea la Faţă a lui Cristos. Evanghelia nu numeşte muntele pe care s-a petrecut evenimentul, dar tradiţia creştină din cele mai vechi timpuri a considerat că acesta este locul unde Isus şi-a arătat strălucirea în faţa celor trei ucenici ai săi.
„După şase zile, Isus a luat cu el pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele acestuia, şi i-a dus la o parte pe un munte înalt. El s-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele i s-au făcut albe ca lumina. Şi iată că li s-a arătat Moise şi Ilie stând de vorbă cu el. Petru a luat cuvântul şi i-a zis lui Isus: «Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie». Pe când vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: «Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi găsesc plăcerea. De el să ascultaţi!» Când au auzit, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat foarte tare. Dar Isus s-a apropiat, s-a atins de ei şi le-a zis: «Sculaţi-vă, nu vă temeţi!» Ei au ridicat ochii şi n-au văzut pe nimeni decât pe Isus singur. Pe când coborau de pe munte, Isus le-a dat această poruncă: «Să nu spuneţi nimănui vedenia aceasta până când Fiul omului nu va învia din morţi»" (Mt 17,1-9).
Acelaşi evanghelist Matei menţionează că tot pe un munte Isus le-a încredinţat celor unsprezece ucenici misiunea de apostoli. Tradiţia identifică acest munte cu Taborul.
„Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galileea, în muntele unde le poruncise Isus să meargă. Când l-au văzut, i s-au închinat, dar unii s-au îndoit. Isus s-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: «Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit eu. Şi iată că eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii. Amin»" (Mt 28,16-20).
Literatura rabinică prezintă muntele Tabor în diferite moduri. Unii rabini sunt impresionaţi de mărimea lui: „Era un animal atât de mare încât nu încăpea în arcă. «Şi cât era de mare?» Cât Taborul de mare".
Pentru alţi rabini e un munte sfânt: „Templul de drept ar fi trebuit să fie construit pe Tabor, dacă Dumnezeu n-ar fi poruncit printr-o revelaţie specială să fie construit pe muntele Moria".
În sfârşit, pentru o altă categorie de rabini, Taborul e simbolul orgoliului alături de muntele Carmelului. Când s-a pus problema unde să coboare Şechina – prezenţa lui Dumnezeu – spre a revela poporului Tora, a avut loc o dispută aprinsă între munţii mai de seamă. Taborul a ridicat cele mai mari pretenţii: „Eu sunt cel mai înalt, astfel încât în zilele lui Noe, când apele potopului acopereau toţi ceilalţi munţi, valurile nu au ajuns nici la capul, nici la umerii mei". Însă Dumnezeu care nu iubeşte orgoliul a ales dintre toţi munţii pe cel mai smerit: Sinaiul. De remarcat că această caracterizare este o formă de manifestare a antipatiei faţă de creştini: în momentul când s-a creat această literatură rabinică, Taborul şi Carmelul gemeau de călugări, fiind importante locuri sfinte creştine.
La prima revoltă împotriva romanilor, muntele Tabor, fortificat de Iosif Flaviu, a fost unul din punctele de rezistenţă cele mai puternice din Galileea. Romanii au reuşit să-l cucerească după ce, printr-o stratagemă abilă, i-au atras pe luptători în câmpie.
Deşi o tradiţie relatată deja de Origene (185-253) spune că pe acest munte creştinii venerau Schimbarea la Faţă a Domnului, primele sanctuare creştine au apărut abia în secolul al IV-lea, în perioada bizantină. Documentele ne informează că sfânta Elena a urcat pe muntele Tabor şi, după ce a descoperit locul unde s-a petrecut Schimbarea la Faţă, a construit o biserică în cinstea Mântuitorului şi a celor trei apostoli. De asemenea este menţionată o scară cu 4.340 de trepte de piatră care urcă din vale până pe vârful muntelui.
La anul 570 pelerinul anonim din Piacenza scrie că a văzut pe muntele Tabor cele trei bisericuţe construite de bizantini una pentru Mântuitorul, una pentru Moise şi una pentru Ilie, după cum dorise apostolul Petru.
În secolele următoare muntele era populat de numeroşi călugări care, pentru un timp, au avut în fruntea lor un episcop ce depindea de Nazaret.
La venirea cruciaţilor, Tancred, principele Galileii, a construit pe Tabor o bazilică şi o mănăstire benedictină depinzând de Cluny. Abatele de Tabor avea titlul de arhiepiscop cu dreptul de a purta pallium – semnul distinctiv al arhiepiscopilor.
Trupele trimise de Saladin s-au lovit de rezistenţa călugărilor benedictini, a servitorilor şi refugiaţilor din interiorul zidurilor. Biserica şi mănăstirea au fost salvate. Sarazinii s-au mulţumit să devasteze mănăstirea ortodoxă Sfântul Ilie de alături. O parte dintre călugări au fost masacraţi, o parte au fugit şi prezenţa lor pe muntele Tabor nu mai este semnalată până în anul 1737.
În cele din urmă sultanul Baibars a ocupat muntele distrugând, aşa cum a făcut pretutindeni, biserica şi mănăstirea. În secolele următoare muntele a rămas abandonat şi pustiu. Puţinii pelerini care l-au mai vizitat notează că în ruinele bisericilor, palatelor, turnurilor şi mănăstirii de odinioară fiarele sălbatice îşi făcuseră vizuini. Mai târziu franciscanii mai urcau din când în când şi celebrau Liturghia printre ruine.
Ghizii, localnici ignoranţi, prezentau puţinilor vizitatori tot felul de inepţii. Un pelerin din secolul al XII-lea notează: „Creştinii sirieni, iacobiţi, georgieni, abisinieni şi alţii, care locuiesc în această regiune cred că Adam, primul om a încălcat porunca lui Dumnezeu pe muntele Tabor şi că la sfârşitul veacurilor patru îngeri vor vesti ziua judecăţii de pe acest munte".
În anul 1631 franciscanii au primit în dar de la emirul druz Fakhr ed-Din aproape întregul munte Tabor. Au construit de îndată o biserică şi o casă pentru pelerini.
Biserica actuală datează din 1924.
Şoseaua desparte platforma de pe vârful muntelui în două: la stânga este proprietatea greco-ortodocşilor, iar la dreapta proprietatea franciscanilor. În proprietatea franciscanilor se intră prin aşa-numita Poartă a Vântului. După înfrângerea latinilor, musulmanii au construit pe piscul muntelui un zid masiv de apărare; Poarta Vântului era singura poartă de intrare în fortăreaţă.
În dreapta drumului care duce spre biserica Schimbării la Faţă se poate vedea o capelă cu boltă, numită Descendentibus – în amintirea recomandării pe care Isus a făcut-o celor trei martori ai Schimbării la Faţă: „Pe când coborau (descendentibus) de pe munte, Isus le-a dat această poruncă: «Să nu spuneţi nimănui această vedenie până când Fiul omului nu va învia din morţi»".
În continuare, tot pe partea dreaptă a drumului, în faţa bisericii, se află mănăstirea franciscană şi casa de oaspeţi. În faţă o statuie a papei Paul al VI-lea marchează pelerinajul acestui papă pe muntele Tabor în anul 1964. De pe terasa de lângă sala de mese se deschide privirilor una din cele mai frumoase vederi asupra împrejurimilor.
La stânga bisericii se văd ruinele fostei mănăstiri benedictine; se pot distinge bine capela, sala capitlului şi refectorul călugărilor.
Bazilica Schimbării la Faţă este opera arhitectului A. Barluzzi. Cele două turnuri ale faţadei se ridică pe locul unde fuseseră înainte cele două bisericuţe dedicate lui Moise şi Ilie, iar corpul bazilicii se află pe locul celei de a treia bisericuţe şi al bisericii cruciate.
În planul inferior al bazilicii, patru mozaicuri reprezintă celelalte patru schimbări la chip ale lui Cristos: naşterea, Euharistia, patima – moartea şi învierea. În planul superior, deasupra altarului principal, este mozaicul care reprezintă Schimbarea la Faţă.
În proprietatea grecilor ortodocşi de alături se poate vizita biserica Sfântul Ilie, iar lângă biserică, Grota lui Melchisedec. De această grotă e legată o întreagă tradiţie. Cartea Genezei povesteşte că pe vremea lui Abraham mai mulţi regi din răsărit s-au aliat şi au invadat ţinutul Sodomei şi al Gomorei luând prizonier pe Lot, nepotul lui Abraham, cu întreaga lui familie. Abraham i-a urmărit, i-a bătut şi i-a eliberat pe prizonieri. La întoarcere i-a ieşit în întâmpinare Melchisedec, regele Salemului, oferindu-i pâine şi vin; el era preot al Dumnezeului celui Preaînalt (cf. Gen 14,17). Tradiţia iudaică a fixat această întâlnire dintre Abraham şi Melchisedec în diferite locuri: la bazinul Siloe, pe actuala esplanadă a templului de la Ierusalim, la Ein Karem. Samaritenii au plasat-o pe muntele Garizim. Misterioasa figură a lui Melchisedec a interesat în mod deosebit şi pe creştini întrucât, potrivit Scrisorii către evrei, el a fost simbolul lui Mesia, preot şi rege: „Melchisedec, rege al dreptăţii, rege al Salemului, adică, rege al păcii, fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii – dar care a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu – rămâne preot în veci" (Evr 7,2-3). Iudeo-creştinii au fixat locul întâlnirii dintre Abraham şi Melchisedec în grota de sub Calvar, numită grota lui Melchisedec căci, potrivit concepţiei lor, în această grotă Sem l-a înmormântat pe tatăl său Adam, iar Melchisedec, în calitate de preot, îi păzea mormântul. În secolul al IV-lea creştinii considerau că evenimentul s-a petrecut pe valea Iordanului, iar Eteria afirmă că a văzut la Salem pe valea Iordanului ruinele palatului lui Melchisedec.
O singură sectă gnostică din secolele III-IV, numită secta melchisedecenilor, a fixat locul întâlnirii pe Tabor unde îşi avea unul din centrele sale. Aceşti sectari nu credeau în divinitatea lui Isus Cristos; Melchisedec, considerat perfect şi ideal, era superior lui Cristos.
Chiar şi printre creştinii proveniţi dintre păgâni erau unii care considerau că Melchisedec şi-a avut domiciliul pe Tabor; printre ei se numărau creştinii din Egipt. Sfântul Atanasie, episcop de Alexandria, în Egipt, a scris Historia Melchisedech, o biografie plină de elemente fanteziste în care povesteşte, de pildă, că înainte de a se întâlni cu Abraham, Melchisedec a locuit pe munte gol, ca în clipa în care a venit pe lume. Unghiile îi crescuseră de o şchioapă, pletele îi ajungeau la ombilic, iar spatele i se întărise precum carapacea unei broaşte ţestoase; seminţele şi roua îi erau mâncarea şi băutura.
În actuala peşteră din proprietatea grecilor se închinau odinioară cinstitorii lui Melchisedec.