Shalom! Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului! (Ps. 121, 6)

Zidul plângerii

ISTORICUL TEMPLULUI
Primul templu
Istoria templului începe cu domnia lui David. Pe timpul lui David colina aparţinea unui iebuseu cu numele de Ornan care o folosea drept arie unde îşi bătea grâul. Către sfârşitul domniei sale, David, împins de vanitate, a făcut recensământul populaţiei, lucru care nu i-a plăcut Domnului (cf. 2Sam 24). Într-o zi, regele, îndreptându-şi privirea către colină, a văzut un înger nimicitor deasupra ariei lui Ornan, având sabia îndreptată spre Ierusalim; Ierusalimul era muchia de deal a Ofelului de alături. David, căindu-se de păcatul său, a mers la Ornan, a cumpărat de la el colina Moria şi a ridicat acolo un altar pe care a adus jertfe (cf. 1Cron 21).
David a intenţionat să construiască un templu, dar profetul Natan în numele lui Dumnezeu l-a determinat să renunţe la intenţia sa (cf. 1Cron15).
După moartea lui David, fiul său, Solomon, a hotărât să-şi mărească minuscula sa capitală şi să construiască un templu pentru a oferi Domnului o locuinţă vrednică de el. Lucrările au început pe la anul 959 î.C. şi au durat şapte ani (cf. 1Rg 6,38).
Au fost aduse materiale din Fenicia şi Liban. S-a realizat o construcţie bogată şi somptuoasă, care a stârnit admiraţia poporului, deşi în comparaţie cu palatul regal construit alături, templul era modest (cf. 1Rg 5,9).
Acesta a fost primul templu din care nu a mai rămas nimic, dar despre care ne informează profetul Ezechiel; profetul găseşte în el sursa de inspiraţie pentru a descrie noul Ierusalim ideal (cf. Ez 40).
Templul avea formă dreptunghiulară cu dimensiunile de 30 m pe 10 m, era orientat de la răsărit spre apus, având temelia şi zidurile de piatră. Era compus dintr-un vestibul şi două săli: Sfânta, o încăpere, o sală dreptunghiulară îmbrăcată complet în cedru sculptat cu multă fineţe şi Sfânta Sfintelor, o sală cubică îmbrăcată aproape în întregime în aur. În această sală a fost aşezată Arca Alianţei unde a rămas aproape 400 de ani. Lângă templu au fost construite locuinţele preoţilor şi ale îngrijitorilor templului. Pe lângă anexele destinate cultului, Sfânta Scriptură aminteşte: un altar maiestuos destinat jertfelor, construit probabil pe stânca lui Ornan, cu baza de 10 m pe 10 m, apoi Marea de Bronz, un vas imens având diametrul de 5 m şi înălţimea de 2,5 m, susţinut de 12 tauri de aramă grupaţi câte trei; era folosit de preot pentru spălările rituale (cf. 1Rg 8,2). În sfârşit, o tribună de bronz la care a luat loc Solomon cu ocazia târnosirii templului şi folosită în continuare probabil de preoţi (cf. 2Cron 5,8).
Templul a fost de mai multe ori profanat de regi nedemni care au introdus în el cultul divinităţilor străine şi tot de atâtea ori reconsacrat (cf. 2Cron 28,21-25; 2Cron 33,1-20).
Templul lui Solomon a avut o viaţă de circa patru veacuri.
Deja în anul 597 soldaţii lui Nabucodonosor, jefuind Ierusalimul, au provocat templului daune mari (cf. 2Rg 24,13).
După 11 ani, babilonienii invadează din nou, asediază Ierusalimul, îl incendiază, distrugându-l până în temelii. Nu e cruţat nici templul; e dărâmat complet şi din acest moment Arca Alianţei dispare definitiv (cf. 2Rg 25,9). În timpul exilului babilonian, profetul Ezechiel a descris, în urma unei vedenii, înfăţişarea ideală a viitorului templu. În această viziune profetică deportaţii au recunoscut împlinirea tuturor visurilor lor: întoarcerea de îndată la Ierusalim (cf. Ez 40).
Profetul îşi încheie vedenia sa cu privire la templu cu descrierea unui râu de apă vie care izvorăşte din templu, străbate ca un torent toată valea Cedronului, făcând din pustiul blestemat şi ars de soare, un ţinut fertil, cu vegetaţie bogată; simbol al vremurilor mesianice (cf. Ez 47).

Al doilea templu
În urma decretului lui Cirus din 538 î.C., evreii s-au putut întoarce din exil, aducând cu ei diferite obiecte de cult din aur şi argint pe care odinioară babilonienii le capturaseră de la templu (cf. Ezd 1,4). Odată întorşi în patrie, primul lor gând a fost acela de a construi cel puţin un altar provizoriu (cf. Ezd 3,3). După 18 ani au început reconstruirea templului, ale cărui lucrări au durat cinci ani. (cf. Ezd 6,15).
În linii mari, noul templu urma schema templului lui Solomon, bineînţeles fără ornamentaţiile bogate de odinioară. Avea două curţi: una exterioară, în care putea intra toată lumea, şi alta interioară, rezervată evreilor purificaţi.
În Sfânta era un mic altar din aur pentru arderea tămâiei şi masa pâinilor punerii înainte şi a faimosului candelabru cu şapte braţe, menora, care trebuia să rămână aprins zi şi noapte. În Sfânta Sfintelor piatra goală amintea de locul unde fusese Arca Alianţei care dispăruse.
În cele cinci secole de existenţă şi acest al doilea templu a fost profanat şi devastat în mai multe rânduri şi de fiecare dată redat cultului prin ceremonii de purificare (cf. 1Mac 1,20-28; 4,36-61).
Nu atât din convingere religioasă cât mai ales pentru a câştiga popularitatea evreilor care nu puteau să uite originea sa idumee, elenismul şi crimele sale, cât şi din dorinţa de a-i uimi pe străini cu fastul construcţiilor sale, Irod cel Mare a întreprins o lucrare grandioasă de restaurare care ar putea fi considerată o reconstruire a templului. Lucrările au început prin anii 20-19 î.C. şi în părţile esenţiale au fost terminate în zece ani, dar finisarea a durat până în anul 64 d.C.
Potrivit informaţiilor lui Iosif Flaviu, la construcţie au fost angajaţi 10.000 de meseriaşi; 1.000 de leviţi au învăţat meseria de zidari pentru a lucra la părţile cele mai sfinte ale templului, unde laicilor le era interzis accesul. Irod a dublat suprafaţa platformei anterioare extinzând-o spre nord. Ea corespunde cu actuala esplanadă a templului. Au fost săpate fundaţii enorme, a fost înălţată o centură de ziduri puternice de susţinere, înalte de 47 de metri, din blocuri enorme de piatră de 9-12 m care stârnesc şi astăzi uimirea, s-a nivelat terenul până la aceste ziduri, făcându-se substructuri cu bolţi care mai pot fi văzute încă; o lucrare gigantică.
Templul lui Irod era constituit din zone concentrice care se înălţau în mod eşalonat începând de la nivelul esplanadei şi culminând cu Sfânta Sfintelor.
Avea trei părţi principale:
Curtea Păgânilor, unde le era permis şi păgânilor să intre, era partea exterioară şi deci cea mai joasă. Era înconjurată de porticuri care făceau înconjurul actualei esplanade a templului. Porticul dinspre est se numea Porticul lui Solomon (A), cel dinspre sud, Porticul Regal sau Bazilica lui Irod, era, fără îndoială cel mai frumos, având patru rânduri de coloane înalte de 8 m, cu frumoase capitele corintice (B). Unghiul sud-estic al acestui portic se înălţa la 180 m deasupra prăpastiei Gheenei. Era probabil aripa sau sprânceana templului (C) la care se referă evanghelistul Matei relatând a doua ispitire: „Atunci diavolul l-a dus în sfânta cetate, l-a aşezat pe aripa templului şi i-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos»" (Mt 4,5-6).
Evangheliile ne informează că în mod deosebit Porticul lui Solomon, dinspre răsărit era mai des frecventat de Isus.
Fără îndoială că negustorii de porumbei şi de animale destinate jertfelor ca şi schimbătorii de bani pe care i-a izgonit Isus îşi aveau tarabele şi marfa lor expusă în această Curte exterioară a Păgânilor.
Din exterior accesul la esplanadă se făcea prin opt porţi (D): patru dinspre apus, dintre care una spre podul ce străbătea Tiropeionul făcând legătura între templu şi oraşul nou sau oraşul înalt care se întindea de la valea Tiropeionului până la palatul lui Irod – adică actualul cartier evreiesc şi cel armean până la Poarta Iafo; două spre sud prin poartă dublă şi poartă triplă, actualmente zidite, dar încă vizibile; una spre răsărit pe locul actualei Porţi de Aur şi una spre miazănoapte.
În nord-vestul esplanadei se înălţa fortăreaţa Antonia, cu patru turnuri, construită de Irod (E); o garnizoană militară cantonată în fortăreaţă supraveghea mişcările mulţimii la templu.
Templul propriu-zis. Edificiul central cuprindea două curţi sau atrii şi sanctuarul, toate închise cu ziduri. De jur împrejurul edificiului central, la o anumită distanţă, o balustradă de piatră interzicea sub pedeapsa cu moartea accesul din Curtea Păgânilor tuturor celor netăiaţi împrejur; inscripţii în greacă şi latină săpate pe treisprezece coloane aşezate la egală distanţă una de alta aminteau păgânilor teribila oprelişte (F).
Dintre cele două curţi, una era Curtea Femeilor în partea de răsărit şi cealaltă, în continuare spre apus era Curtea israeliţilor din care o parte era rezervată preoţilor (G). În Curtea Femeilor se intra dinspre est pe o poartă impresionantă numită Poarta cea Mare sau Poarta Frumoasă, unde stătea ologul din naştere „ca să ceară milă de la cei care intrau în templu" (Fap 3,2) (H) şi prin alte două porţi dinspre nord şi dinspre sud.
Din Curtea Femeilor se intra pe o scară semicirculară în Curtea Israeliţilor pe o poartă imensă de bronz numită Poarta Corintiană, fiindcă materialul din care era construită fusese adus de la Corint, sau Poarta lui Nicanor, după numele constructorului (I). În interiorul aceste curţi, o balustradă delimita Curtea Preoţilor unde laicilor nu le era îngăduit să pătrundă (L).
În mijlocul Curţii Israeliţilor se înălţa altarul arderilor de tot (M), o construcţie impunătoare de formă pătrată cu latura de 16 m şi înălţimea de 7 m. În faţa altarului, spre apus, era Sanctuarul. Spre sud era vasul pentru abluţiuni, iar spre nord erau instalaţiile necesare pentru pregătirea cărnii animalelor care erau aduse ca jertfă.
Sanctuarul era o construcţie lungă de 50 m, înaltă tot de 50 m, lată pe spaţiul vestibulului tot de 50 m, după care se restrângea la 30 m. Sanctuarul se înălţa cu mult deasupra zidurilor exterioare, astfel încât era văzut de departe strălucind în marmură albă şi ornamentaţii de aur.
Ca şi sanctuarul lui Solomon, sanctuarul templului lui Irod se împărţea în trei: vestibulul (Hulam) (N), Sfânta (Hekal) (O) cu candelabrul de aur cu şapte braţe şi masa de aur pentru pâinile punerii înainte şi un mic altar de aur pe care se ardea tămâie, şi Sfânta Sfintelor (Debir) (P), o încăpere complet goală şi întunecoasă. Poarta care dădea din vestibul în Sfânta cât şi cea care dădea din Sfânta în Sfânta Sfintelor era acoperită de o perdea dintr-un material foarte fin. Aceasta din urmă s-a sfâşiat de sus până jos în momentul în care Isus şi-a dat sufletul. Toate cele trei încăperi ale Sanctuarului erau acoperite cu aur pe dinăuntru. În Sfânta intrau în fiecare zi preoţii, prin tragerea la sorţi pentru a aduce jertfă de tămâie şi a menţine aprins candelabrul. În Sfânta Sfintelor intra o singură dată pe an marele preot în Ziua Ispăşirii.
Templul construit în întregime din blocuri de piatră albă, placat cu aur pe anumite porţiuni, cu acoperişul impunător şi turnuleţele aurite era una din minunile Ierusalimului lui Irod.
Dar curând avea să vină sfârşitul prezis de Isus: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevăr vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată" (Mt 24,2).
Într-adevăr, în urma revoltei din anul 66, romanii au cucerit Ierusalimul incendiind atât oraşul cât şi templul. Arheologii care, începând din anul 1967, au făcut investigaţii în zona oraşului învecinată templului, au găsit un strat de cenuşă gros până la genunchi, rezultatul incendiului din 70. Cuvântul lui Isus cu privire la dispariţia pietrelor templului s-au adeverit ad litteram; blocurile din care era construit templul erau dintr-o piatră foarte poroasă care permitea pătrunderea umidităţii. Căldura puternică provocată de lemnăria templului care a luat foc a încins atât de puternic apa pătrunsă în porii blocurilor de piatră încât le-a făcut să explodeze prefăcându-le în ţăndări.
Din acest moment jertfele au încetat pentru totdeauna. Titus a reuşit cu mare greutate să salveze de la distrugere câteva obiecte printre care candelabrul cu şapte braţe, masa pentru pâinile punerii înainte şi trâmbiţele sfinte cu care se anunţau slujbele la templu.
După a doua revoltă, când Adrian în 135 a transformat Ierusalimul în Aelia Capitolina, pe esplanada templului au fost înălţate două statui: una în cinstea lui Adrian, învingătorul, şi alta în cinstea lui Jupiter Capitolinul.
Iulian Apostatul, în anul 363 a încercat să reconstruiască templul din Ierusalim. Abia îndepărtase resturile construcţiilor lui Adrian şi se apucase de lucru când, după mărturisirea istoricului păgân Amian Marcelin din secolul al IV-lea, flăcări ieşind din pământ şi cutremure de pământ fac imposibilă continuarea lucrării. Din acel moment, esplanada templului a fost abandonată, creştinii ocolind-o cu oroare ca pe un loc lovit de blestemul lui Dumnezeu.
Ea a rămas ca un depozit de gunoaie şi dărâmături până la cucerirea Palestinei de către arabi. Arabii au transformat-o de îndată în loc sfânt musulman în amintirea călătoriei pe care Mahomed ar fi făcut-o la Ierusalim.
Evreii, de circa 1900 de ani, nu au acces la esplanada fostului templu. Când statul israelian a ocupat în 1967 Ierusalimul vechi, un rabin şi câţiva soldaţi au urcat pe esplanadă spre a se închina. La scurt timp după aceea un ordin precis al Marelui Rabinat a interzis tuturor evreilor accesul la locul fostului templu, întrucât este un loc sfânt în stare de profanare de către musulmani şi, neştiindu-se locul exact unde a fost Sfânta Sfintelor, există pericolul de a călca peste el.

Templul în cărţile Noului Testament
Pentru Isus şi pentru primii creştini templul a avut un rol foarte important. De aceea găsim o mulţime de evenimente ale Noului Testament care se referă la el. Le amintim pe cele mai importante:
In 2,20: – Templul e reconstruit de Irod cel Mare şi de urmaşii lui.
Lc 1,5-25: – Îngerul îi apare lui Zaharia şi îi vesteşte naşterea lui Ioan Botezătorul.
Lc 2,22-40: – Isus este prezentat la templu
Lc 2,41-50: – Isus la vârsta de 12 ani printre învăţătorii templului.
Mt 4,5-7; Lc 4,9-12: – Isus e adus pe aripa templului în timpul ispitirilor.
Mt 21,12-13; Mc 11,15-17; Lc 19,45-46; In 2,13-25: – Isus îi izgoneşte pe negustori din templu.
In 3,1-21: – Isus şi Nicodim
In 5,14: – Isus este regăsit în templu de paraliticul vindecat la Scăldătoarea Oilor.
In 7,14-53: – Isus venit la Ierusalim pentru sărbătoarea Corturilor predică în templu.
In 8,2-59: – Isus o iartă pe femeia adulteră şi îi ia apărarea.
In 9,1-41: – Ieşind din templu, Isus îl vindecă pe orbul din naştere.
In 10,22-39: – Isus prezent la Ierusalim de sărbătoarea Dedicării predică în templu.
Mt 21,1-16: – Isus intră triumfător în Ierusalim prin Poarta de Aur, izgoneşte negustorii şi săvârşeşte în templu multe vindecări.
Lc 21,37-38; In 12,20-50: – Lunea Sfântă: Isus se întoarce să predice în templu şi îi întâlneşte pe grecii doritori să-l cunoască.
Mt 21,23-24; Mc 11,27; 13,2; Lc 20,1-21,6: – Marţea Sfântă: Isus predică în templu. Parabole: cei doi fii, viticultorii ucigaşi, ospăţul de nuntă; tributul datorat cezarului; învierea morţilor; porunca cea dintâi; reproşuri severe împotriva cărturarilor şi a fariseilor; dojana asupra Ierusalimului; bănuţul văduvei; prezicerea distrugerii templului.
Mc 15,38; Lc 23,45: – Vălul templului se sfâşie la moartea lui Isus.
Fap 2,46: – Primii creştini se roagă împreună cu apostolii în templu.
Fap 3,1-4,3: – Vindecarea ologului la Poarta Frumoasă a templului şi predica lui Petru care este arestat împreună cu Ioan.
Fap 5,12-16: – Creştinii se roagă împreună la Porticul lui Solomon, iar Petru săvârşeşte numeroase vindecări.
Fap 5,17-26: – Apostolii arestaţi sunt eliberaţi de un înger şi revin în templu să predice.
Fap 5,42: – Apostolii predică în fiecare zi în templu.
Fap 21,26-35: – Sfântul Pavel, după lungi călătorii apostolice, se întoarce la Ierusalim şi intră în templu. Acuzat că a profanat templul, deoarece a introdus păgâni botezaţi în sectorul rezervat la templu iudeilor, este arestat, maltratat şi ameninţat cu moartea. E salvat de tribunul Claudiu Lisia.

Haram esh-Sherif
Acesta este numele pe care arabii l-au dat esplanadei templului care ocupă cam a şasea parte din Ierusalimul vechi. După Mecca şi Medina, unde se găseşte mormântul lui Mahomed, e locul de rugăciune cel mai important pentru musulmani. Pe esplanadă, pe lângă cele două mari moschei, se găsesc şi alte locuri sfinte: patru minarete câte unul la fiecare punct cardinal, mausolee, fântâni, galerii.
Moscheea lui Omar. Cupola Stâncii, în arabă Qubbet es-Sakhra, impropriu numită Moscheea lui Omar, este monumentul musulman cel mai vechi din Palestina; o capodoperă de arhitectură arabă la care se adaugă rafinamentul artei persane şi bizantine. Este construit pe o terasă artificială înaltă de trei metri la care se ajunge pe cele patru laturi urcând opt trepte. Terasa este înconjurată de jur împrejur de arcade elegante numite de arabi mawazin, adică balanţe deoarece, potrivit concepţiei musulmane, de aceste arcade vor fi atârnate la judecata de pe urmă balanţele cu care vor fi cântărite sufletele oamenilor. Moscheea de formă octogonală, are uşi către toate punctele cardinale. În exterior zidurile sunt îmbrăcate în partea inferioară în marmură gri cu nervuri multicolore, iar în partea superioară sunt acoperite cu faianţă albastră ornamentată cu arabescuri şi cu inscripţii din Coran. Materialul din care e construită moscheea provine aproape în întregime din edificii anterioare bizantine şi poate romane, în special din biserici creştine.
În interior zidurile şi coloanele sunt îmbrăcate în marmură. Mozaicurile reprezintă ghirlande de flori. Arabescurile în care predomină aurul încântă ochii. Pardoseala din lespezi de marmură e acoperită de covoare persane de mare preţ. Două rânduri de stâlpi şi de coloane împart edificiul în două părţi concentrice. Cincizeci şi şase de vitralii magnifice oferă în penumbră o varietate inimitabilă de culori. Cupola, din aluminiu aurit pe dinafară se sprijină pe 12 coloane. În interior un strat de burete introdus în două calote de lemn păstrează atmosfera mereu proaspătă împiedicând schimbarea bruscă a temperaturii. Sub cupola recent refăcută pe cheltuiala regelui Husein care pe dinafară este aurită, se află stânca sacră care a dat numele edificiului; se ridică la o înălţime de doi metri de la nivelul pardoselii şi e înconjurată de o balustradă din lemn sculptat. Acest monolit enorm, cu aspectul său neregulat şi cu nuditatea sa, contrastează puternic cu splendoarea şi frumuseţea sanctuarului. Deasupra acestei stânci, afirmă legenda musulmană, vor răsuna trâmbiţele judecăţii universale, iar Allah îşi va aşeza pe ea scaunul de judecată. Aceeaşi legendă mai afirmă că Mahomed, călătorind pe calul său alb pe care i l-a făcut cadou arhanghelul Gabriel, a ajuns de la Mecca la Ierusalim şi s-a rugat pe această stâncă mai înainte de a-şi lua zborul la cer cu cal cu tot; numele calului era al-Burak. Când a început să se înalţe, stânca a început şi ea să se înalţe sub copitele calului, dar a fost reţinută de arhanghelul Gabriel; o amprentă a mâinii arhanghelului reţinând stânca să nu-şi ia şi ea zborul spre cer se poate vedea şi acum pe stâncă; unii susţin că de fapt este amprenta piciorului profetului. Într-o urnă mare de argint se păstrează câteva fire din barba şi părul profetului. Sub stâncă se află o grotă unde s-ar fi rugat Abraham, David, Solomon, Ilie şi Mahomed. Într-o bună zi acesta din urmă s-a lovit cu capul de tavanul peşterii şi de atunci stânca a rămas cu amprenta turbanului său. Dacă se bate cu piciorul în lespedea de piatră din scobitura stâncii, se produce un zgomot surd; acest fenomen a dat naştere credinţei că sub această lespede e fântâna sufletelor, unde morţii se adună de două ori pe săptămână pentru rugăciuni în aşteptarea judecăţii finale.
Stânca este partea cea mai înaltă a muntelui Moria. David a cumpărat-o de la Ornan Iebuseul şi a aşezat pe ea Arca Alianţei. În grota de sub stâncă probabil că Ornan ţinea paiele şi uneltele agricole.
O tradiţie ebraică leagă de acest loc episodul jertfei lui Isaac: „Dumnezeu l-a pus la încercare pe Abraham şi i-a zis: «Abrahame!» «Iată-mă», a răspuns el. Dumnezeu i-a zis: «Ia-l pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţinutul Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi arăta». Abraham s-a sculat dis-de-dimineaţă, a pus şaua pe măgar, a luat cu el două slugi şi pe fiul său Isaac. A tăiat lemne pentru arderea de tot şi a pornit spre locul pe care i-l spusese Dumnezeu. A treia zi Abraham a ridicat ochii şi a văzut locul de departe. Şi Abraham a zis slugilor sale: «Rămâneţi aici cu măgarul; eu şi copilul ne vom duce până colo să ne închinăm şi apoi ne vom întoarce la voi». Abraham a luat lemnele pentru arderea de tot, le-a pus în spinarea fiului său Isaac şi a luat în mână focul şi cuţitul. Şi au mers astfel amândoi împreună. Atunci Isaac, vorbind cu tatăl său Abraham a zis: «Tată!» «Ce este fiule?» i-a răspuns el. Isaac i-a zis din nou: «Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?» «Fiule, a răspuns Abraham, Dumnezeu însuşi va purta de grijă de mielul pentru ardere de tot». Şi au mers amândoi împreună mai departe.
Când au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, Abraham a zidit acolo un altar şi a aşezat lemnele pe el. L-a legat pe fiul său Isaac şi l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi Abraham a întins mâna şi a luat cuţitul ca să-l înjunghie pe fiul său. Atunci îngerul Domnului l-a strigat din ceruri şi a zis: «Abrahame! Abrahame!» «Iată-mă», a răspuns el. Îngerul i-a zis: «Să nu pui mâna pe copil şi să nu-i faci nimic, căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu pentru mine». Abraham a ridicat ochii şi a văzut îndărătul lui un berbec cu coarnele încurcate într-un tufiş. Abraham s-a dus de a luat berbecul şi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său. Abraham a pus acelui loc numele: Domnul va purta de grijă. De aceea se zice şi astăzi: «La muntele unde Domnul va purta de grijă»" (Gen 22,1-14).
E greu de spus în prezent dacă stânca era în interiorul templului şi în care parte a templului anume. Unii susţin că era în locul cel mai sfânt, adică în Sfânta Sfintelor, alţii că deasupra lui se înălţa altarul cel mare pentru aducerea de jertfe. Prin orificiul din partea de sus a stâncii se scurgea probabil sângele victimelor sau apa abluţiunilor rituale.
În tot cazul, stânca sfântă a început să fie venerată abia în perioada musulmană şi din motive evident politice: şi anume, pentru a înlocui piatra sfântă de la Mecca, care căzuse sub dominaţia altei stăpâniri musulmane.
Istoria Cupolei Stâncii sau a Moscheii lui Omar e strâns legată de istoria islamului. Califul Omar, cucerind Ierusalimul în anul 638, a degajat platforma vechiului templu de mizeriile ce se adunaseră acolo de secole şi a construit o mică moschee într-un loc ce nu este încă bine identificat. Mai târziu califul Abd al-Malek a acoperit stânca cu un dom (cupolă); de aceea numele edificiului este şi azi: Domul sau Cupola Stâncii, nefiind loc de rugăciune propriu-zis sau moschee. Lucrările începute în 685 au durat 6 ani. Arhitecţii au fost bizantini iar lucrătorii localnici. Când cruciaţii au ocupat Ierusalimul au transformat moscheea în biserică creştină numind-o Templum Domini, unde îşi va avea originea ordinul cavaleresc al templierilor. Serviciile religioase erau asigurate de un capitlu al canonicilor augustinieni. Când Ierusalimul a căzut în mâinile lui Saladin (1187), crucea de aur din vârful cupolei a fost înlăturată şi din acel moment semiluna pusă în locul ei domină colina Moria.
Cu toate restaurările pe care le-a cunoscut în decursul veacurilor, sanctuarul şi-a păstrat structura armonioasă de la început.

Moscheea El-Aqsa
Cuvântul arab El-Aqsa înseamnă cea îndepărtată.
În Coran găsim scris: „Mărire celui care în timp de noapte l-a transportat pe slujitorul său (Mahomed) de la templul sfânt (Mecca) la templul cel mai îndepărtat (Ierusalimul)". Deci în acest loc unde se află moscheea El-Aqsa a fost transportat în mod miraculos profetul. Pe vremea lui Isus în acest loc se găsea Bazilica lui Irod.
Sanctuarul a fost construit în secolul al VIII-lea de fiul lui Abd al-Malek, dar a cunoscut mai multe restaurări în decursul veacurilor. Pe vremea lui Omar era o modestă construcţie de lemn. Cupola şi structurile fundamentale ale actualului edificiu datează de la anul 1031, de pe vremea califului fatimid az-Zahir. Interiorul se prezintă ca o bazilică lungă de 90 de metri şi lată de 60 de metri, ceea ce a făcut să se creadă, în mod greşit, până în anii din urmă, că nu este altceva decât biserica lui Iustinian Sfânta Maria cea Nouă (Nea) transformată de arabi în moschee.
Cruciaţii au transformat-o în reşedinţă regală, dându-i numele de Palatium Salomonis, considerând că aici se înălţa odinioară palatul lui Solomon. După ce s-a construit noul palat regal de lângă Sfântul Mormânt, regii Ierusalimului au cedat-o cavalerilor templieri care şi-au stabilit sediul în ea.
Când Saladin a cucerit Ierusalimul, El-Aqsa şi-a recăpătat funcţia de moschee. Actuala faţadă, imitând goticul francez, a fost construită în anul 1227. Dintre numeroasele restaurări, mai recentă a fost cea din anul 1938 când vechile coloane au fost înlocuite cu altele noi de marmură albă de Carrara donate de Mussolini, şi cea din anul 1966 când s-a construit noul acoperiş şi cupola din aluminiu. Moscheea face o deosebită impresie asupra vizitatorului; e grandioasă, luminoasă, spaţioasă; pot intra în ea pentru rugăciune peste 5.000 de credincioşi dintr-odată. Are 7 naosuri separate de coloane de marmură şi stâlpi de piatră, cu arcade de aramă placate în aur. Interiorul cupolei este decorat cu mozaicuri şi inscripţii luate din Coran. Partea cea mai frumoasă şi mai veche a moscheii este la extremitatea sudică în jurul mihrabului şi a minbarului; mihrab înseamnă inscripţia care indică direcţia spre Mecca; minbar înseamnă amvon. Minbarul a fost executat din dispoziţia lui Saladin din lemn de cedru fiind cizelat, încrustat cu fildeş şi sidef; una din marile capodopere ale Orientului Mijlociu. Fiecare latură este flancată de mici coloane duble. O legendă arabă spune că cine nu reuşeşte să treacă printre aceste coloane nu va fi admis în paradis, fiind dovada puţinei trageri de inimă în a posti. Minbarul a fost grav deteriorat de un incendiu în anul 1969. Capela lui Zaharia în partea de nord şi aşa-numita Moschee a Femeilor în partea de nord-est a sanctuarului sunt mărturii ale perioadei cruciaţilor.

Planul complet al esplanadei
1. Moscheea El-Aqsa
2. Scara din faţa moscheii El-Aqsa care printr-o galerie conduce spre Poarta Dublă, în partea de sud.
Intrarea pentru public este închisă.
3. Intrarea la colţul de sud-est al esplanadei, de asemenea închisă pentru public, care duce spre aşa-numitele grajduri ale lui Solomon. Chiar la intrare, o nişă în piatră din vremea romanilor e prezentată ca fiind leagănul lui Isus. Treptele duc spre nişte subterane uriaşe, având o suprafaţă de 500m2.; 88 de stâlpi dispuşi pe douăsprezece rânduri, susţin bolţile subteranelor. Acest complex de construcţii subterane aparţine lui Irod cel Mare; el a servit ca substructură pentru extinderea esplanadei templului spre povârnişul sudic al muntelui. Atribuirea acestor grajduri lui Solomon este legendară, numele provenind din faptul că în apropiere era o poartă numită Poarta Cailor (cf. Ier 31,40; Neh 3,28). Regii cruciaţi ai Ierusalimului şi cavalerii templieri într-adevăr au folosit aceste spaţii ca grajduri pentru cai.
4. Aripa templului este colţul de sud-est al esplanadei de unde se deschidea o vedere foarte frumoasă spre valea Cedronului, Ghetsemani, satul Siloam şi Muntele Măslinilor. De acest loc e legată nu numai ispitirea lui Isus, dar e considerat a fi şi locul de unde a fost aruncat în prăpastia ce se deschidea dedesubt sfântul Iacob cel Mic, primul episcop al Ierusalimului.
5. Fântâna el-Kas (cupa) serveşte musulmanilor pentru spălări rituale înainte de rugăciune.
6. Catedra Qadi Burhan ed-Din este o catedră frumos sculptată în marmură şi poartă numele artistului care a lucrat-o. În epoca cruciaţilor a servit de baptister.
7. Moscheea lui Omar
8. Beit el-Mal, adică sala sau casa tezaurului, e un portic elegant hexagonal, cu 11 coloane construite de Abd el-Malek pentru a păstra în el tezaurul moscheii. Cupola e numită cupola lanţului deoarece, potrivit unei legende musulmane, Solomon ar fi suspendat un lanţ de acoperişul edificiului; oricine îndrăznea să facă un jurământ fals ţinând în mână un capăt al acestui lanţ era lovit de trăsnet pe loc. Cruciaţii au transformat-o într-o capelă închinată sfântului Iacob, primul episcop al Ierusalimului.
9. Cupola Înălţării. La câţiva metri de Moscheea Omar se află o construcţie mică şi frumoasă de formă octogonală, înconjurată de 16 mici coloane de marmură. E numită Cupola Înălţării deoarece, potrivit tradiţiei arabe, acolo s-a rugat Mahomed înainte de a se înălţa la cer. E o replică a Cupolei Înălţării de pe Muntele Măslinilor.
10. Poarta de Aur. Numele e datorat unei confuzii cu Poarta Frumoasă (în greceşte Oraia) despre care se vorbeşte în Faptele apostolilor (episodul paralizatului vindecat de Petru şi Ioan) care nu era aici, ci la intrarea în Curtea Femeilor. Cuvântul grec oraia a fost confundat cu cuvântul latin aurea. Poarta are pe lângă elemente irodiene, elemente bizantine şi arabe. Minunea lui Petru este localizată în mod greşit aici din secolul al IV-lea, iar din secolul al VI-lea s-a plasat şi vindecarea ologului. Tot aici tradiţia apocrifă plasează întâlnirea dintre Ioachim şi Ana după ce îngerul le-a făcut cunoscută naşterea Mariei. Din secolul al VII-lea s-a considerat că pe această poartă a intrat Isus în Ierusalim în ziua de Florii, ceea ce pare foarte verosimil. Împăratul Ieraclie şi-a făcut intrarea în Ierusalim în secolul al VII-lea purtând în spate crucea lui Cristos recuperată de la perşi tot prin această poartă. Musulmanii au zidit această poartă pentru motivul amintit de profetul Ezechiel „Şi Domnul mi-a zis: «Poarta aceasta va sta închisă, nu se va deschide şi nimeni nu va trece pe ea căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea». De aceea rămâne închisă" (Ez 44,2). Această poartă, susţin musulmanii, se va deschide din nou când Isus sau un alt personaj important se va reîntoarce pentru a ţine judecata finală în valea Cedronului sau valea lui Iosafat. De aceea, cele două canaturi ale porţii cu arcurile respective se numesc: cel de la nord Bab et-Tobeh (Poarta Căinţei), cel de la sud Bab er-Rahmeh (Poarta Îndurării).
11. Tronul lui Solomon (Kursi Sulaiman). Legenda susţine că aici se aşeza marele rege Solomon pentru a împărţi poporului dreptatea.
12. Poarta Triburilor (Bab el-Asbat) prin care se iese de pe esplanadă în faţa bisericii Sfânta Ana.
13. Tronul lui Isus (Kursi Issa), o capeluţă frumoasă din epoca medievală.
14. Fântâna Qait Bay construită în secolul al XV-lea. Pe acest loc se presupune că ar fi fost Sfânta Sfintelor.
15. Madrasat et-Tankiz. Clădirea a fost folosită ca tribunal în epoca otomană. Se presupune că aici ar fi fost reşedinţa Sinedriului.
16. Poarta Lanţurilor (Bab es-Silsileh) se sprijină pe Arcul lui Wilson care în secolul I lega esplanada templului cu oraşul. Arcul poartă numele arheologului care l-a descoperit.

Împrejurimile esplanadei
– În partea de sud, în zona săpăturilor arheologice, blocuri mari de piatră albă; sunt blocurile Porticulului Regal aruncate jos de romani în anul 70 şi reutilizate în parte de arabi când au construit El-Aqsa şi celelalte clădiri de pe esplanadă. Săpăturile au dat la iveală în această zonă case bizantine, transformate ulterior în locuinţe evreieşti deoarece s-au găsit gravate pe unele pietre simboluri iudaice, precum menora şi şofarul; probabil evreii s-au stabilit aici în perioada invaziei perşilor (614).
– Pe vremea lui Isus, deci înainte de distrugerea templului lui Irod, pe lângă zidul de sud şi cel de vest care susţinea esplanada era o stradă largă, pavată cu dale de piatră, probabil una din arterele principale ale cetăţii.
La colţul de sud-vest al esplanadei se întâlneau cele două străzi; aici a fost găsit un bloc de piatră cu o nişă în care era pus şofarul, cornul de berbec cu care se vestea de pe înălţimea esplanadei începerea sâmbetei şi a sărbătorilor. Piatra a fost aruncată de pe colţul zidului în anul 70, când romanii au distrus cetatea şi templul.
Din acelaşi unghi de sud-vest mai pornea o stradă care cobora către cetatea de jos, spre bazinul Siloe şi spre izvorul Ghihon. În vremea lui Isus pe această stradă se desfăşura procesiunea solemnă cu ocazia sărbătorii Corturilor când preoţii şi mulţimea coborau spre Siloe spre a lua apa vie cu care se stropea altarul. Cu ocazia unei asemenea sărbători, Isus a strigat: „Dacă cineva este însetat, să vină la mine şi să bea!" (In 7,37). Strada care trecea pe lângă zidul sudic comunica direct cu porţile care dădeau spre curtea templului: o serie de trepte monumentale, largi de circa 60 m, duceau spre Poarta Dublă, iar o altă serie de scări largi de 15 metri duceau spre Poarta Triplă. Între aceste două serii de trepte se găseau diferite bazine, săpate în piatră pentru abluţiunile rituale. Pe aceste trepte pelerinii urcau la templu citind aşa-numiţii psalmi ai treptelor acompaniaţi de instrumentele muzicale ale leviţilor; se intra pe o poartă şi se ieşea pe cealaltă; excepţional, puteau intra pe poarta de ieşire cei care erau în doliu pentru a primi cuvinte de condoleanţă din partea celor pe care îi întâlneau în cale.
– Dincolo de unghiul sud-vestic, în direcţia Zidului Plângerii, apare capătul Arcului lui Robinson care susţinea scara monumentală ce cobora de la porticul regal spre vest şi apoi vira brusc spre sud; la o anumită distanţă vedem substructurile ce susţineau pilonul opus al arcului. La baza acestei scări monumentale s-au descoperit resturile încăperilor schimbătorilor de bani. La templu nu puteau fi oferite decât monede evreieşti; pelerinii care aveau altfel de monede trebuiau să le schimbe mai înainte de a urca la templu.
Sub Arcul lui Robinson s-a descoperit, gravată pe o piatră a zidului, o inscripţie cu un citat din Isaia „Oraşele voastre vor înflori ca iarba" (Is 66,14). E posibil să fi fost gravată pe vremea lui Iulian Apostatul (362) de un evreu care nutrea speranţa reîntoarcerii trecutului strălucitor.
– Pe latura de apus, săpate în stâncă, s-au găsit caverne din secolele VIII-VII î.C. folosite succesiv ca morminte şi ca rezervoare de apă.
– În faţa aceluiaşi zid, la o anumită distanţă, s-au găsit urme de construcţii bizantine.
– Dincolo de rampa care la ora actuală duce spre esplanada templului se află Zidul Occidental sau Zidul Plângerii, sanctuarul cel mai venerat al iudaismului. Avea o grosime de cinci metri şi făcea parte din centura de ziduri magnifice cu care Irod cel Mare a înconjurat esplanada templului.
După ce romanii au distrus templul, evreii au început să se adune, când aveau posibilitatea să intre în Ierusalim în jurul stâncii de pe muntele Moria. Când stânca a fost acoperită de Moscheea lui Omar, evreilor nu le-a mai rămas decât acest tronson de zid în faţa căruia să plângă şi să se roage. Încercarea de a transforma acest loc public în sinagogă a provocat în 1929 marele conflict dintre arabi şi evrei. Când evreii au pus stăpânire pe Ierusalim în 1967, au curăţat până la sol terenul; cocioabele arabilor din cartierul magrebienilor care se întindeau în faţa zidurilor au dispărut şi s-a creat actuala piaţa uriaşă, unde vin să se roage evreii în faţa zidului, în special în seara din ajunul sâmbetei şi al sărbătorilor către apusul soarelui. Este de fapt centrul religios al Ierusalimului, unde au loc evenimentele religioase şi civile cele mai importante. Spaţiul din faţa zidului e bine delimitat: în stânga pentru bărbaţi, în dreapta pentru femei. Crăpăturile dintre ziduri sunt pline cu acatiste în care se cere venirea lui Mesia, pacea în Israel etc.
– Spre capătul de nord al Zidului Plângerii este un spaţiu transformat în sinagogă cu acces la Arcul lui Wilson. Pe vremea lui Irod două poduri sau viaducte făceau legătura dintre esplanada templului şi oraşul de sus cu palatele sale, peste valea Tiropeionului; Arcul lui Wilson este un arc de susţinere a unuia dintre cele două poduri.